În mai puţin de 12 ore vom pleca spre Kathmandu. Uneori îmi e teamă şi îmi dau seama că e un concediu care mă va scoate din zona de confort. Atunci îmi trec prin minte tot felu' de întrebări. Oare o să fie aglomeraţie şi murdărie ? La altitudini mari o să fie prea frig? Cum o să ne descurcăm într-un oraş nou în care presupun că engleza nu este foarte populară?
Alteori sunt nerăbdătoare şi cele 3 săptămâni pe care le vom petrece acolo îmi par prea puţine. E prea puţin timp să cunoaştem o cultură atât de diferită de a noastră. Şi am impresia că sunt atâtea de văzut şi de făcut. Şi multe din ele necesită perioade mai mari de timp, cel puţin 2 săptămâni. Dacă adaugi şi variabila vreme brusc pare chiar foarte puţin.
Cum ne-am hotărât să plecăm? Răspunsul e atât de simplu: ne-am permis să visăm. Într-o zi, povesteam cu Rareş şi l-am întrebat: "Dacă ar fi să mergem oriunde, unde am merge?". Nu ne-am pus nici o restricţie, nu ne-am gândit la nimic. Am visat cu ochii deschişi şi după ce am ales Nepalul ne-am dat seama că nu e imposibil. Suntem într-un punct al vieţii în care chiar putem face orice. Suntem liberi şi singurele piedici reale sunt cele pe care ni le punem singuri.
E uşor de ghicit că am ales Nepalul pentru munţi în primul rând, dar nu e singurul motiv. L-am ales pentru că e o cultură atât de diferită de a noastră şi cred că ne va face să vedem lumea cu alţi ochi.
Cum ne-am pregătit de plecare? În principiu ne-am documentat pe unde am apucat. La început nu ştiam mai nimic despre ţara asta sau despre ce implică o vizită acolo. Blogurile au fost de un mare ajutor. Deşi iniţial am plecat de la o idee de itinerariu, ulterior ne-am răzgândit şi am schimbat complet obiectivele. N-o să detaliez acum, dar promit că voi povesti detaliat la întoarcere :)
Acum nu ne rămâne decât să ne punem visul în aplicare.
