Cu Rareş plecat în perioada asta, nu puteam sta locului şi am fugit în Braşov o săptămână, la ai mei. Şi cu toate că am şi lucrat, am încercat să profit de fiecare moment pentru a gusta muntele. Era prea aproape de mine ca să nu îi aud chemarea. Aşa că în timpul săptămânii am reuşit să fug de câteva ori până pe Tâmpa, vârful ce veghează oraşul copilăriei mele. Ce bucurie când dădeam de mirosul copacilor aflaţi în plină transformare.
Şi chiar dacă urcasem ceva sute de metri până vineri (sigur mai mult decât urc într-o săptămână normală în Cluj), sâmbătă nu puteam sta acasă. Mai ales că se şi anunţa o vreme superbă, după ce aproape toată săptămâna a plouat.
Vineri seara am început să fac planuri. Ce să fac, ce să fac? De Crai nu aveam chef, prea tehnic. Văile din Bucegi îmi făceau foarte tare cu ochiul în schimb. Dar acolo e plin de urşi şi mi-ar fi fost teamă să merg singură. Aşa că încet încet am început să cobor cu picioarele pe pământ, am devenit realistă şi mi-am analizat opţiunile. Concluzia: urc pe Postăvaru. Fiind aproape de oraş şi super umblat, îmi era clar că e o alegere sigură.
Când mă trezesc sâmbătă dimineaţă, simt oboseala în muşchii de la picioare. Alergarea din seara anterioară nu a ajutat prea mult. Mă ridic în final, iau micul dejun şi pornesc spre Pietrele lui Solomon. Ce viaţă, mă gândesc. Să dormi până la 9 şi să fii la baza traseului în jumătate de oră. În Cluj nici nu se pune problema de aşa lux.
Intru pe Drumul Vechi pe o vreme ce pare să îşi respecte promisiunea. Imediat ce fac primii paşi, sunt luată în primire de coroana copacilor care pare a fi scoasă dintr-un tablou. Azi va fi o zi în care am timp să îmi pun ordine în gânduri. E un exerciţiu pe care îmi doream demult să îl fac.
Şi cum merg eu aşa într-un ritm decent, uneori mai depăşesc lume iar alteori sunt depăşită. La un momnt dat însă, înaintea mea se opreşte un om pentru a-şi pune o haina în rusac. Atunci când ajung în dreptul lui, mă întreabă dacă merg în Poiană. Îi răspund că până pe Postăvaru, iar el îmi spune că are acelaşi scop. Şi aşa se termină partea de 'solo', pentru că de aici până pe vârf continui drumul alături de domnul Barbu, cadru didactic la o facultate a Universităţii Transilvania.
Aproape de vârf însă, el o ia pe altă parte iar eu urc până sus. Drumurile noastre se despart aici. Să revenim deci. Unde eram acum câteva ore când am plecat? Ah, da! Făceam curat în gânduri. Eh, dar asta va trebui să mai aştepte până când încep să cobor totuşi, pentru că pe vârf e plin de lume. Se poate ajunge cu telecabina aici.
Deşi atmosfera este încărcată şi nu e vizibilitate mare, recunosc totuşi câteva vârfuri din Bucegi. După ce rog pe cineva să îmi facă o poză, încep coborârea. În zona asta de sus este zăpadă iar eu am plecat în adidaşi, aşa că acum derapez puţin. În plus, inevitabilul s-a produs: m-am udat la picioare.
Cu toate astea sufletul mi-e plin şi am aşa o senzaţie de libertate. Scot mersul de brambureală la iveală şi cobor într-un timp ce îmi pare foarte scurt. Ajung înapoi în Poiană în curând iar de aici reîntru pe Drumul Vechi. Da, nu mi s-a părut la urcare, drumul ăsta e scos din poveşti.
Treptat, încep să simt oboseală. Ajung la maşină pe la amiază, cu încă o jumătate de zi înainte. Toamna mirosită, vârf atins, gânduri ordonate, gata! Înapoi spre casă acum.
Închei cu un adevăr pe care cred că îl ştim cu toţii dar uneori e nevoie să ni-l reamintim. Nu tot timpul găsim persoane care să ne însoţească în activităţile noastre. Însă ăsta nu e un motiv suficient să stăm în casă.
Lumea e prea frumoasă că să nu o explorăm doar din cauza asta.
