Azi plecăm spre casă. E ultima zi petrecută pe valea asta aflată într-un colţ de lume parcă. Vreau însă să o mai simţim o dată, să îi explorăm un nou ungher. Vremea e închisă, plouă mocăneşte, însă ce contează? Destinaţia zilei e aproape. Vom parcurge Cheile Ţăsnei.
Dacă ieri am fost peste 20, azi mulţi fac un pas înapoi şi rămânem 14. Ceilalţi aleg să viziteze Ţara Haţegului, o zonă presărată cu obiective turistice. Adevărul e că nici noi nu le-am văzut, probabil pentru că de fiecare dată alegem natura, ca şi azi.
De data asta ora de plecare se amână pentru că aşteptăm ca fiecare să se decidă ce va face. Traseul e oricum scurt şi nu suntem contra cronometru. Plecăm deci în jurul orei 10. Ai zice că după 2 zile petrecute împreună, în a 3-a nu mai avem aşa de multe să ne spunem, dar nu. Ne luăm din nou la poveşti în timp ce urcăm uşor. Prima parte a traseului, până la intrarea în chei, e mai abruptă. După, începe frumosul.
Înconjuraţi de pereţi de stâncă imenşi, cu ploaia căzând uşor din cer, cu valea ce parcă respiră, cu pinii negri de Banat aflaţi peste tot în jurul nostru, mă simt conectată cumva cu locul. Cred că şi atmosfera îndeamnă la visare şi meditaţie, pentru că fără să vreau cad pe gânduri.
Ies din visare când ajungem în capătul cheilor şi identificăm stâna semnalată încă de jos cu afişe. Promiteau brânză, aşa că am venit în căutarea ei. Ne bucurăm când găsim gazda acasă, o doamnă din zona Băii de Aramă, ce migrează aici pe timpul verii. După ce degustăm caşul şi telemeaua, hotărâm de comun acord ca până ce pregăteşte ea mămăliga noi să mergem până în Poiana Ţăsnei, aflată la vreo 10 minute distanţă.
Aici, facem cunoştinţă cu vacile şi caii ce pasc liniştiţi. Gândul însă ne-a rămas în urmă şi nu zăbovim prea mult. Facem imediat cale întoarsă şi sperăm să fie gata masa. În scurt timp doamna curăţă masa de afară şi ne aşezăm în jurul ei. Farfuriile cu mămăligă aburindă nu întârzie să apară iar noi zâmbim în timp ce mâncăm. De vorbit nu prea mai avem timp. Mâncăm cu drag, bucuroşi de experienţa de a mânca direct de la sursă.
Cum afară încă plouă, treptat începe să ne ia frigul, aşa că imediat ce terminăm mergem să plătim pentru a ne putea continua drumul. Cum ieri am mâncat în Pasul Godeanu la preţuri mai mult decât decente, nici unul dintre noi nu s-a gândit că ar putea fi ceva necurat la mijloc şi nu am întrebat cat costa. Ne-a luat valul când am dat de gustul brânzei, i-am acordat prezumţia de nevinovăţie doamnei şi am sărit pe mămăligă când a apărut. Cred că deja v-aţi dat seama unde mă îndrept. Suntem de-a dreptul şocaţi când aflăm că o porţie ce conţinea mămăligă, brânză şi ceapă, costă 20 de lei. Dintr-o dată zâmbetele ni se şterg de pe faţă şi înţelegem ce greşeală imensă am făcut: nu am întrebat de la început cât costă. Acum faptul este consumat şi femeia ne poate cere oricât. Doar Adriana are curajul să îi spună doamnei că i se pare cam mult, iar ea răspunde nonşalant:
"Atât am luat şi anul trecut. Munca e a mea, banii sunt ai dumneavoastră!".
Plătim cu regret şi părăsim de îndată incinta cu un gust amar de data asta. Şi ce frumos începuse ziua, cât de pitoresc mi se părea totul. Întâmplarea asta parcă ne dă tuturor o stare de rău. Gândul îmi merge tot în direcţia aia o vreme şi cred că şi celorlalţi pentru că nu prea mai povestim.
Încercăm să trimitem totul într-un colţ al minţii însă şi ne revin glasurile când ieşim de pe traseul marcat şi intrăm într-un canion secret. Sau aşa credem noi. Urcăm o perioadă tot traversând apa de pe o parte pe alta, până când devine prea mare şi suntem nevoiţi să ne oprim. Rămâne să revenim pe aici, pentru că într-o zi de vară am putea înainta mai mult.
Ajungem înapoi la maşini la amiază, cu un amestec de sentimente. Le povestim şi celorlalţi păţania noastră iar când găsim afişul ce te îndeamnă să vizitezi stâna, îl completăm cu preţul unei porţii. Măcar să fie informaţia completă. Poate aşa nu vor mai fi şi alţii păcăliţi.
Asta a fost întâmplarea de azi, însă când încep să trec în revistă ultimele 3 zile, uit de ea aproape instant. Pentru că a fost prea multă linişte şi frumuseţe ca să mai conteze. Ce dor îmi era de natură (fie vorba între noi, deja îmi e dor de ea iar când scriu rândurile astea), ce dor îmi era să mă desprind câteva zile de ecrane şi să cunosc oameni noi, să încetinesc ritmul şi să simt că tot timpul îmi aparţine.
P.S. În final vă las un scurt filmuleţ cu rezumatul celor 3 zile.
