E aproape 6 dimineaţă iar noi ne aflăm deja pe prima urcare. Azi vom face două zile în una iar când Florin a venit cu ideea să plecăm la prima oră, am acceptat pe loc propunerea. Aşa o să mergem pe răcoare cel puţin câteva ore.

A doua zi ne trezim la 5 ca să vedem răsăritul. Rareş vrea să facă multe multe poze, pentru că atunci e lumina cea mai bună. Eu nu pentru poze mă trezesc însă. Mă trezesc pentru că atunci e combinaţia ideală între linişte şi frumos, e senzaţia aia a unui nou început iar când eşti în vârf de munte ştii că urmează o zi memorabilă. Şi mă trezesc pentru că fiecare zi în care am timp să savurez un apus sau un răsărit e o zi câştigată indiferent de ce se întâmplă în rest.

Era o zi oarecare, zi de lucru de primăvară, când ochii mi-au picat fără să vreau pe o ofertă la bilete de avion spre Milano. Nu ştiu de unde, dar aveam într-un colţ al minţii ideea că Milano e aproape de Dolomiţi. Brusc mi s-au ridicat antenele, am aflat repede că în mai puţin de 5 ore poţi ajunge în mijlocul munţilor care îţi taie respiraţia de frumoşi ce sunt şi m-am văzut în mijlocul lor. Atunci! Ei, nu chiar atunci, dar la scurt timp după. Jumătate de oră mai târziu ştiam că de ziua mea voi fi acolo. Şi dintr-o dată ziua a ieşit din anonimat.