E aproape 6 dimineaţă iar noi ne aflăm deja pe prima urcare. Azi vom face două zile în una iar când Florin a venit cu ideea să plecăm la prima oră, am acceptat pe loc propunerea. Aşa o să mergem pe răcoare cel puţin câteva ore.

A doua zi ne trezim la 5 ca să vedem răsăritul. Rareş vrea să facă multe multe poze, pentru că atunci e lumina cea mai bună. Eu nu pentru poze mă trezesc însă. Mă trezesc pentru că atunci e combinaţia ideală între linişte şi frumos, e senzaţia aia a unui nou început iar când eşti în vârf de munte ştii că urmează o zi memorabilă. Şi mă trezesc pentru că fiecare zi în care am timp să savurez un apus sau un răsărit e o zi câştigată indiferent de ce se întâmplă în rest.

Era o zi oarecare, zi de lucru de primăvară, când ochii mi-au picat fără să vreau pe o ofertă la bilete de avion spre Milano. Nu ştiu de unde, dar aveam într-un colţ al minţii ideea că Milano e aproape de Dolomiţi. Brusc mi s-au ridicat antenele, am aflat repede că în mai puţin de 5 ore poţi ajunge în mijlocul munţilor care îţi taie respiraţia de frumoşi ce sunt şi m-am văzut în mijlocul lor. Atunci! Ei, nu chiar atunci, dar la scurt timp după. Jumătate de oră mai târziu ştiam că de ziua mea voi fi acolo. Şi dintr-o dată ziua a ieşit din anonimat.

Dimineaţă, surpriză: totul este alb. Peste noapte a nins. La micul dejun lumea este îngrijorată pentru că în prima parte a traseului de azi este o secţiune cu lanţuri. Prognoza meteo spune că în jurul orei 9 va reveni soarele, aşa că se decid să aştepte. Eu şi Rareş nu împărtăşim temerile şi imediat ce terminăm de mâncat ne pregătim de plecare. Ajungem astfel să fim primii care pleacă în traseu.

De dimineaţă alarma ne trezeşte pe noi şi pe ceilalţi peste 10 oameni la ora 5:10. De data asta degeaba însă pentru că afară e înnorat. Un motiv întemeiat să rămânem sub pături până mai târziu.

Ora 5:10 dimineaţă. Ceasul sună din nou. Ne ridicăm şi mergem să vedem răsăritul, însă azi vremea este închisă. Ne bucurăm de dansul norilor o vreme iar apoi ne întoarcem în cameră. E abia ora 6 iar micul dejun e peste o oră, aşa că mai avem vreme de pierdut. În jurul nostru însă, lumea începe să mişune. De data asta am dormit într-o cameră cu alte 8 persoane. Partea rea a fost că cineva a avut ideea de a lăsa geamul larg deschis toată noaptea, iar dimineaţă se lasă destul de frig. Dimineaţă scanez persoanele din jur şi îl bănuiesc pe un nene mai "împlinit" care pare să fi dormit în chiloţi. Ai zice că i-a fost chiar cald.

O parte din frumuseţea vacanţelor sau a weekendurilor pe munte este dată de faptul că ne oprim să vedem apusul sau răsăritul zilei. E o melancolie în momentele astea ale zilei care fără să vrei te fac să te opreşti şi să te gândeşti. Şi care la final te fac parcă să simţi că a contat ziua, că nu a trecut pe lângă tine. Ei bine, în vacanţă aveam de gând să valorificăm fiecare zi.