Intro
Era o zi oarecare, zi de lucru de primăvară, când ochii mi-au picat fără să vreau pe o ofertă la bilete de avion spre Milano. Nu ştiu de unde, dar aveam într-un colţ al minţii ideea că Milano e aproape de Dolomiţi. Brusc mi s-au ridicat antenele, am aflat repede că în mai puţin de 5 ore poţi ajunge în mijlocul munţilor care îţi taie respiraţia de frumoşi ce sunt şi m-am văzut în mijlocul lor. Atunci! Ei, nu chiar atunci, dar la scurt timp după. Jumătate de oră mai târziu ştiam că de ziua mea voi fi acolo. Şi dintr-o dată ziua a ieşit din anonimat.
Am plecat spre ei într-o miercuri seara, direct de la munca. Cu rucsacii în spate şi mintea încă plină de la lucru, ne-am urcat în troleu şi ne-am îndreptat spre aeroport. Acolo ni s-a alăturat şi Florin şi eram în formaţie completă. Câteva ore mai târziu ne aflam în Bergamo, aşteptând să luăm în primire maşina închiriată.
Noaptea ne-a prins în Rovereto, dormind într-un hotel şi visând la ce urma să vină. Şi aveam şi de ce să visăm.
Prima zi
Dimineaţă, după prea puţine ore dormite, ne îndreptăm spre restaurantul hotelului unde urmează să luăm micul dejun. Ne aflăm într-un orăşel mic şi cochet, şi încă nu îmi vine să cred că sunt aici. Masa o luăm pe terasă, unde savurăm razele blânde ale soarelui şi gustul cafelei proaspete.
Pornim apoi spre Passo Giau, unde plănuim să lăsăm maşina. În cele 3 zile pe care le vom petrece pe munte vom parcurge primele 4 stagii de pe Alta Via 1, din cele 12 în total. Am ales din nou să mergem din cabană în cabană şi după ce eram convinşi că vom merge pe Alta Via 4, la o privire mai atentă ne-am răzgândit (a se înţelege că eu am făcut mofturi de teamă că nu e la fel de spectaculoasă ca 1 sau 2).
Pe drum oprim într-un orăşel pentru a ne aproviziona şi apoi ne continuăm drumul. Treptat încep să apară munţii şi începem să recunoaştem zona. În pas e plin de lume şi e de-ajuns să coboram din maşină, pentru a rămâne cu gura căscată. Suntem în mijlocul Dolomiţilor şi tot ceea ce vedem ne confirmă asta. Cât timp băieţii termină să se pregătească eu fug până în staţia de autobuz să văd la ce oră urmează să apară. Aici, surpriză! Sunt doar două pe zi şi următorul e pe la ora 15 abia. Noi din Cortina mai avem vreo 2 autobuze de luat şi avem şi de făcut traseu azi, aşa că nu e o opţiune. Ne urcăm deci înapoi în maşină şi pornim spre staţia de autobuz din Cortina.
Încep să am emoţii şi îmi e teamă că nu o să ajungem în timp rezonabil sus. De regulă în Dolomiţi cina se serveşte timp de o oră, incepana cu ora 18. Ar fi bine deci să ajungem până atunci dacă vrem să mâncăm o masă caldă.
În Cortina aflăm uşuraţi că în jumătate de oră pleacă un autobuz către Dobbiaco, de unde la scurt timp îl vom putea lua pe cel de-al doilea spre Lago di Braies, punctul de start al Alta Via 1. Pfiu! M-am mai liniştit.
Lacul se dovedeşte a fi chiar atât de frumos cum îl văzusem în fotografii, acasă. Bine, puţin mai frumos. Atmosfera generală este una de relaxare totală. Unii stau întinşi pe mal, citind o carte, în timp ce alţii plutesc alene în bărci de lemn ce se încadrează perfect în peisaj. Ba chiar sunt oameni care se scaldă în apa turcoaz a lacului. Perfect pentru o zi caniculară. Îi invidiem puţin pentru că murim de cald şi pentru noi urmează o urcare prin soare. Ne consolăm cu gândul că vom dormi în vârf de munte însă, şi pornim stoici spre culmi.
La scurt timp însă căldura dogorâtoare se simte de 10 ori mai tare şi nu mai ştim ce să facem să ne răcorim. Nici cu apa nu stăm prea bine pentru că ne aşteptam să întâlnim izvoare pe traseu. Dar ce să vezi, nu se întâmplă.
Când ajungem pe platoul de sus soarele începe deja să îşi piardă din puteri iar noi parcă avem aer din nou. De aici nu mai avem mult. Încă o culme şi zărim refugiul Biella. Înconjurat de stâncă, nu pot să nu mă mir cum reuşesc italienii să aibă cabane funcţionale la peste 2000 de metri, în care poţi să şi mănânci super bine.
Imediat după ce facem o baie la chiuvetă coborâm pentru cină. Mai târziu vânăm apusul care între două ploi ne răsplăteşte cu lumina roşiatică specifică. Adorm la o oră mult mai devreme decât aş face-o în mod normal acasă. Mi se întâmplă asta frecvent pe munte. O fi aerul, o fi mişcarea, sau poate mâncarea, nu ştiu. Dar nici nu mă plâng deloc.
Va urma.
