A doua zi ne trezim la 5 să vedem răsăritul. Rareş vrea să facă multe multe poze, pentru că atunci e lumina cea mai bună. Eu nu pentru poze mă trezesc însă. Mă trezesc pentru că atunci e combinaţia ideală între linişte şi frumos, e senzaţia aia a unui nou început iar când eşti în vârf de munte ştii că urmează o zi memorabilă. Şi mă trezesc pentru că fiecare zi în care am timp să savurez un apus sau un răsărit e o zi câştigată indiferent de ce se întâmplă în rest.
Micul dejun e în regim de bufet suedez, aşa că fiecare dintre noi găseşte ceva pe placul lui. Ah, nu v-am povestit de spaniolul pe care l-am cunoscut în seara anterioară. Şi el parcurge Alta Via 1, însă o va face pe toată. Este singur şi nu are un program fix. Aseară am omis să îl întrebăm cum îl cheamă, iar în următoarele zile când o să îl menţionăm va primi nenumărate apelative: Pedro, Miguel, Fernando, Armando, Alejandro ... şi lista continuă. Suntem şi noi surprinşi de unde ştim atâtea nume în spaniolă, având în vedere că nu ne-am uitat în viaţa noastră la telenovele (noi???). Acum se află la masa alăturată şi mai schimbăm câteva vorbe şi cu el.
Traseul către refugiul Fanes se anunţă domol iniţial, pentru ca apoi să ne trezim pe un drum pe care îl coborâm în serpentine. Şi când zic drum nu mă refer la o potecă de munte, ci la unul pe care pot circula maşinile. Mă întreb, dacă noi coborâm aproape în cap, cum urcă maşinile pe aici? Dar nu rămân cu nedumerirea prea mult pentru că la scurt timp vedem o maşină 4x4 care pare să nu aibă nici o problemă.
Ajunşi la refugiul Pedero, luăm o pauză de masă, pentru că urmează (din nou) o urcare prin soare, când e mai rău. Ne bucurăm când scăpăm de ea şi suntem aproape de final. Pe măsură ce ne apropiem de refugiul Fanes însă, ne îngrijorăm tot mai tare că nu suntem destul de sus. Noi vrem creste şi gol alpin, iar acum suntem pe o vale cu acces auto. Se dovedeşte că într-adevăr refugiul este accesibil, dar de la el în 15 minute eşti sus pe platou. Şi nici peisajul văzut de pe terasa lui nu e de lepădat, pentru că ai senzaţia aia că munţii sunt peste tot în jurul tău. Aşa că nu mă plâng absolut deloc.
Şi dacă nu m-am plâns până acum, când dăm de luxul din interior chiar că nu mai avem motive. Totul arată impecabil, de la camere, băi, duşuri, coridoare, până la restaurant şi mâncare. Pentru că am făcut rezervările de la lucru, pe grabă, nu mai ţin minte cât costă şi sunt puţin îngrijorată. Oare o să lăsăm toţi banii noştri aici? Urmează să aflăm seara, după ce mâncăm că nu e chiar atât de rău. Ba chiar aş putea spune că e rezonabil (despre costuri, buget şi alte aspecte practice într-un articol viitor).
Legat de masă, o să fiu previzibilă şi o să încep să o laud. Bine, nu intru în prea multe detalii, vă spun doar că totul este delicios. De fapt, pot să vă spun şi ceva negativ: limonada este un fel de fanta de lămâie de fapt, în nici un caz făcută de ei. Asta nu doar aici, ci cam pe la toate cabanele pe unde am încercat.
Seara vrem să ieşim la apus şi ne îndreptăm spre platou. Când pornim observăm că e un val de oameni care au acelaşi obiectiv. Şi mai observăm ceva: ţânţarii. Vă povesteam de curând de ţânţarii din Deltă. Ei bine, se dovedeşte că monştrii de acolo au rude în Italia. Şi nu o duc rău deloc, pentru că toţi sunt graşi. Cu toate astea, cum dau de victime noi, cum sar pe ele! Restul serii ne luptăm cu ei, fiecare cum putem. Pantalonii mei nu le pot sta în cale însă şi iar mă aleg cu bube drept amintire. Problema e că mă şi fură peisajul constant. Sub noi se află refugiul aflat în umbră deja, iar aici sus putem zări şi munţii de jur împrejur. Aflaţi în lumina apusului, sunt o adevărată încântare.
O altă atracţie de aici este astronautul. Ce astronaut? Cum ce astronaut, cel aterizat pe lună. Să vă explic. Anul trecut citeam într-un ghid că o zonă din Dolomiţi are peisaj selenar. Şi aşa a fost. Ei bine peisaje similare poţi vedea în mai multe locuri, printre care şi aici. Şi cum pe lună poţi merge doar în costum de cosmonaut, cineva s-a gândit să sculpteze un cosmonaut în lemn şi să îl lase aici. Super faină ideea! Fac ceva poze cu el înainte să îmi amintesc de ţânţari.
Coborâm apoi spre refugiu dar nu ne putem hotărî să intrăm înăuntru. Parcă ne-am mai plimba puţin. Mergem deci către refugiul Lavarello, aflat în apropiere şi găsim un circuit care ne aduce înapoi în lumina înserării.
Va urma.
