V-am spus că primăvara e anotimpul meu preferat? Doar de o mie de ori? Să vă mai spun o dată atunci: iubesc primăvara! Cu verdele ei crud şi mirosul de flori, cu temperaturile ideale, mă cheamă parcă să ies din casă. Poate şi pentru că îşi face apariţia după o lungă perioadă fără zăpadă în zona Clujului, în care natura e moartă. Dar acum ... a veniiiiit! Şi ce mod mai plăcut să o simţi şi trăieşti decât pe bicicletă.
Sâmbătă am decis să facem o tură în zona satului Râmeţ. Fusesem pe acolo şi anul trecut cam în aceeaşi perioadă şi ştiam că e o alegere bună pentru biciclit. De data asta echipa este formată din: Ştef, Ioana, Lucian şi noi.
De dimineaţă în Cluj plouă într-un mare fel, însă Lucian care ne aşteaptă în Teiuş ne asigură că acolo e ok vremea. Ajunşi la ieşirea din Teiuş, pornim alături de Lucian iniţial. Ştef mai are ceva de meşterit la bicicletă şi ne vor ajunge ulterior. Nu de alta dar aşa frumoasă e natura ... nu mai am răbdare!
Am plecat de câteva minute şi deja m-am relaxat complet. Despre ce probleme din viaţa de zi cu zi povesteam mai devreme? Nici nu mai contează. Lucian e de-al locului şi ne prezintă împrejurimile: morile din sat, cetatea Stremţ (sau ce a mai rămas din ea), casa unui colecţionar ... Mă simt ca un turist veritabil.
Mai târziu ni se alătură şi Ştef şi Ioana şi pornim în trombă spre Mănăstirea Râmeţ. Glumesc, desigur :)) Trebuie să îmi menajez resursele pentru că am auzit ceva de 80 de km şi 2 urcări grele, aşa că e în interesul meu să o iau uşor. Pornim aşadar uşurel pe un drum ce şerpuieşte pe vale în sus, printre sate uitate de lume, dar nu de timp. Din când în când mai zărim câte una de vânzare şi nu pot să nu mă gândesc: ce-ar fi dacă?
Ajunşi la mănăstire luăm o pauză de fotografiat, înainte de prima mare urcare a zilei. Băieţii mă avertizează că nu o să fie uşor şi îi cred pe cuvânt. Dar cum drumul e înainte, pornim uşor la deal. Cum necum cei 5-6 km se scurg încet iar noi urcăm tot mai sus. Pe măsură ce înaintăm valea e tot mai frumoasă şi parcă m-aş mai opri să o admir măcar câte puţin. Dar îmi e teamă că dacă mă opresc acolo rămân, aşa că rezist eroic şi pedalez în continuare.
Nu ştiu cât timp trece până când ajungem sus, în acelaşi punct în care ne-a prins ploaia şi anul trecut. Zic "şi anul trecut" pentru că şi de data asta în timp ce luăm prânzul trece un nor de ploaie pe deasupra noastră. Iar când suntem gata de plecare, cerul este din nou senin. Cel puţin pentru moment.
Şi iată că vine momentul să urcăm din nou pe bicicletă. Planul este să coborâm pe Valea Inzelului iar apoi să urcăm pe asfalt prin pădurea Sloboda şi abia după să o luăm spre Teiuş. Au trecut 23 de kilometri din cei 80 iar când începem să urcăm din nou îmi dau seama că tura asta e mai mult decât pot duce. Mai ales că e şi prima din an. Mă gândesc că nu are rost să încurc pe toată lumea şi că e mai bine ca eu şi Rareş să ne întoarcem. Aşa o să pot merge în ritmul meu şi o să ne putem opri cât de des vrem. Îi mărturisesc şi lui Rareş gândurile mele şi decidem să ne întoarcem. Ne separăm deci în 2 grupuri.
De acum ne aşteaptă doar o coborâre lungă. Iu huuu! Ne dăm drumul la vale şi ne bucurăm de peisaj. Brusc însă apare lângă pedalele mele un căţel care latră cât îl ţin plămânii şi mai mai să sară să mă muşte. Să mor de frică nu alta. Ce soluţie găsesc? Ridic picioarele cât de sus pot şi închid ochii! Nu-i de mirare că nici nu mai văd indicatorul care ne trimite în stânga spre Teiuş. Noroc cu Rareş care mă strigă din urmă. Bine bine, dar căţelul? Cu el ce fac? N-am de ales, trebuie să opresc şi să întorc. Dar nici el nu se lasă. Latră în continuare. Ei dar dacă nu m-a muşcat până acum cred că am şanse de scăpare.
Până la urmă oboseşte şi el săracul şi rămâne în urmă. În sfârşit începe să îmi revină pulsul. Deci, unde eram? A, da! Coborârea printre copacii înfloriţi. Continuăm liniştiţi fără nici un nou eveniment până la final.
Ne oprim apoi pentru a admira intrarea în Cheile Râmeţului şi tot restul văii. Pe drum vine încet un car cu boi. Peisajul este complet şi savurez fiecare moment.
Când intrăm în pădure sunt de-a dreptul cucerită. Ce dor mi-a fost de tine, natură vie! Cât de mult mi-ai lipsit. Ne oprim din nou pentru fotografii. Încet încet însă se adună nori în spatele nostru şi mărim ritmul. Ar fi păcat să ne ude acum, la final. Până ajungem înapoi la maşină însă norii se risipesc complet şi cerul este din nou senin.
La final mă opresc şi privesc în zare, peste terenul proaspăt arat. Înainte să plecăm spre casă mă mai opresc pentru un moment doar. Un moment în care să absorb mirosul. Gata, acum chiar putem să ne întoarcem.
