A trecut suficient timp de când am plecat de acasă încât să am impresia că suntem pe drumuri de o veşnicie. Fără să vrem am intrat într-un ritm şi cu toate că fiecare zi este diferită de cea anterioară, am început să ne simţim confortabil cu neprevăzutul.
După Torres del Paine ne-am îndreptat spre Argentina, pentru că şi aici sunt câteva atracţii majore din Patagonia. Prima pe listă: cel mai mare gheţar din America de Sud, Perito Moreno.
Dacă la început simţeam nevoia să avem un plan pentru următoarele câteva zile, acum m-am relaxat complet. Ne luăm biletele pentru gheţar când ajungem în El Calafate, din staţia de autobuz. Sunt destule agenţii încât să găsim cu uşurinţă.
Pornim apoi spre hostelul în care suntem cazaţi. Gps-ul spune că ar fi la doar vreo 2 kilometri distanţă, aşa că o luăm încet la pas. Ajungem o oră mai târziu, după ce ne învârtim pe stradă în sus şi în jos o vreme. Presupunerea că numerotarea caselor se face şi aici ca acasă a fost greşită.
La hostel ne luăm în primire camera iar seara stăm la poveşti cu un cuplu proaspăt căsătorit aflat în luna de miere. Ea din Elveţia, el din state, împreună au plecat să descopere America de Sud pentru câteva luni, înainte să reintre în rutina de zi cu zi. Se dovedeşte că avem o grămadă de lucruri în comun, aşa că nici nu simţim când zboară câteva ore.
A doua zi ne întoarcem în staţia de autobuz. Programul este aşa: vom merge în jur de o oră jumate cu autobuzul iar apoi vom avea la dispoziţie 4 ore pentru a vedea gheţarul. După, autobuzul va reveni şi ne vom întoarce de unde am plecat.
Plecăm înarmaţi cu provizii pentru întreaga zi. Pe drum, muzica latină sună în boxe şi am acelaşi sentiment ca atunci când eram mici şi mergeam în excursii. Nu avem griji, nu trebuie să fim nicăieri, vremea e superbă iar peisajele care se văd din autobuz mă lasă cu gura căscată.
Când ne apropiem de gheţar îl zăresc de departe şi înţeleg pe loc de ce este o destinaţie atât de recomandată. Coborâm din autobuz şi intrăm în zona special amenajată pentru a-l putea admira din toate unghiurile. Sunt uimită de cât de bine pus la punct e totul. Există o descriere a traseelor ce pot fi făcute şi o estimare de timp pentru fiecare. Pontoanele sunt presărate cu balcoane, unde te poţi opri să priveşti gheţarul. Iar noi începem cu asta.
Mi se întâmplă azi să am un sentiment pe care nu l-am mai avut din copilărie: bucuria de a vedea ceva pentru prima dată. Fără să vreau, mă simt copleşită de frumuseţea peisajului şi ştiu că imaginea pe care o văd acum şi aici va fi una de referinţă în amintirile mele şi că voi reveni la ea de nenumărate ori.
Gheţarul nu numai că e frumos, dar pare să fie viu. Din când în când se aud sunetele crăpăturilor care parcă vin din măruntaiele lui. Pare a fi în continuă mişcare. Iar când se întâmplă să cadă bucăţi din el, răsună întreaga vale.
Orele se scurg în timp ce explorăm fiecare alee şi ne oprim la fiecare pas. Când ne aşezăm pe o bancă, apar în faţa noastră două păsărele. Ai zice că şi ele vor să se bucure de peisaj. Înainte să ne dăm seama însă se înserează şi vine momentul întoarcerii. Plecăm cu sentimentul că a fost o zi trăită din plin.
