Ne trezim constant visând la Bucegi. Am visat la Bucegi când eram în maşină în drum spre Deltă, am visat la ei şi după, gândindu-ne ce trasee mai vrem să facem pe acolo. Ne amintim mereu cu drag de tura de acum 2 ani când am parcurs pentru prima oară o vale de abrupt împreună. Şi acum dacă mă gândesc la ea, îmi vin în minte foarte multe detalii de atunci. Ca şi cum ar fi fost ieri.
Într-o zi ne-am trezit din nou visând la ei. Rareş îmi spunea cum abia aşteaptă să facem o nouă vale de abrupt iar eu îl întrebam când ajungem în Canionul Horoabelor. Şi atunci am hotărât să începem să micşorăm puţin lista, că prea se adună şi să începem cu începutul: Brâna Aeriană.
Planul nu trebuia discutat prea mult, pentru că era evident: vineri urma să plecăm spre Braşov direct după lucru, iar sâmbătă avea să aibă loc "expediţia".
Şi iată că e vineri seara iar noi suntem în maşină, pregătiţi pentru un drum de vreo 4 ore. Ah, stai, n-o să vă plictisesc cu detaliie astea. Să trecem la partea interesantă.
E sâmbătă dimineaţa iar noi ne aflăm la Căminul Alpin din Buşteni. N-am făcut prea multe pregătiri pentru tură, deci mare lucru nu avem de făcut. De fapt tot ce trebuie să facem este să ne schimbăm papucii şi să ne punem rucsacii în spinare şi suntem gata. Cu toate că e abia 7 dimineaţa, lângă noi se află parcată o altă maşină, pe lângă care se învârt 3 băieţi. Unul pregăteşte o coardă (pe lângă celelalte două pe care le are langa el) iar ceilalţi au hamurile puse deja şi pregătesc şi ei una alta. N-aş şti să vă spun exact ce, cert e că e agitaţie.
Pentru mine e prea dimineaţă pentru socializare, dar Rareş este în formă şi îi întreabă unde merg. Eu le-am creat oricum povestea în mintea mea şi sunt convinsă că plănuiesc să caţere pe undeva prin zona refugiului.
Mare ne e surpriza şi mie şi lui Rareş când răspund: pe Brâna Aeriană. Cum? În acelaşi loc în care mergem şi noi? Reacţia lui Rareş e foarte naturală: "Şi noi. Dar nu vă trebuie tot echipamentul ăsta." Băiatul îl întreabă ridicând uşor o sprânceană: "Aţi mai fost?" Când aude că da, se uită la cele 3 corzi pe care le pregătise şi se gândeşte dacă să lase una. Atunci Rareş îşi da seama ce a făcut şi rectifică: "De fapt nu ştiu cum mergeţi voi, poate vă trebuie."
Câteva minute mai târziu, se nimereşte să fim gata de plecare deodată. Mergem împreună o perioadă, până când încet încet ne îndepărtăm de ei. Un timp le mai auzim vocile în pădure iar după nici atât. Rămânem doar noi şi sunetul pădurii. Mă bucur. Îmi era dor de liniştea din munţi.
Acum 2 ani, când am urcat pe Valea Gălbinele ne-am rătăcit destul de repede şi ne-a luat o oră să revenim pe traseul iniţial. Chiar dacă avem gps cu noi, ne aflăm între pereţi de stâncă şi semnalul ajunge distorsionat aici. Deci nu ne prea ajută, iar acum sunt puţin îngrijorată. Totuşi, oamenii aia erau cu 3 corzi după ei. Poate ştiu ei ceva ce noi nu ştim. Rareş pe de altă parte e foarte relaxat. El a mai parcurs traseul şi azi a considerat că nu are nevoie nici măcar de bocanci. Adidaşii de alergare i-au fost suficienţi. În situaţia dată nici nu ştiu ce să mai cred.
Înainte să ajungem la Refugiul Coştila, cotim stânga şi începem urcarea abruptă. Încă nu am intrat între stânci şi gps-ul ne este util. Urmărim o potecă ce uneori pare a fi super evidentă, iar alteori se pierde parcă şi ne face să ne întrebăm dacă suntem pe drumul bun. Încet încet tot câştigăm diferenţă de nivel şi încep să apară stâncile.
Cu toate că vremea se anunţă foarte bună pentru azi, până acum am mers doar în ceaţă. N-am văzut absolut nimic în vale şi nici în apropiere prea mult. Sper doar că atunci când vom fi pe brână să îşi fi revenit.
Până atunci însă mai e. Ajungem într-o intersecţie în care nu suntem deloc convinşi pe unde să continuăm. Încercăm două direcţii pentru ca în final să decidem să o luăm tot în sus. Pare destul de abrupt dar la asta ne şi aşteptam de la început. La scurt timp după ce activăm modul 4X4 şi începem urcarea apare primul lanţ. Semn că pe aici era. Mă liniştesc şi încep să mă prind de lanţ cu toată forţa mea şi să mă trag în sus.
Într-un moment în care muşchii îmi sunt încordaţi la maxim şi mă concentrez la mâini, picioare, stânca udă, Rareş îmi strigă de deasupra: "Nu ai nevoie de lanţ, încearcă fără el!". Serios? Fără lanţ nu aveam nici o şansă să trec de pasajul ăsta. A fost lung, alunecos iar bocancii mei vechi de hăt hăt nu mai au aderenţă deloc. O fi şi faptul că încet încet îmbătrânesc şi poate devin mai conservatoare, nu zic nu. Dar eu pe aici fără lanţ nu mergeam! Râde de mine în timp ce îi explic. Vorba aia, el a urcat şi în adidaşi, şi fără să se ajute de lanţ.
Când terminăm prima porţiune mai abruptă, norii încep să danseze. Şi dansează, şi zboară pe lângă noi, lăsându-ne din când în când să vedem părticele din vale. Treptat se vede tot mai mult iar noi suntem hipnotizaţi parcă.
Acum suntem şi foarte aproape de intrarea pe brâna propriu zisă. După ce mai urcăm un culoar, ajungem la aceeaşi altitudine cu ea şi suntem pregătiţi să o abordăm. Încă o pauză şi suntem gata. Brâna în sine nu e foarte lungă, dar e extrem de spectaculoasă. Pe o parte se află peretele de stâncă iar pe cealaltă, hăul. Cât vezi cu ochii muntele merge în jos. Pentru mine brânele şi crestele sunt speciale pentru că îmi dau sentimentul că zbor. V-am mai povestit de sentimentul ăsta şi cu alte ocazii. Ideea e că mă face să mă simt liberă. În nici un caz nu îmi e frică (spre deosebire de mai devreme, când urcam aproape vertical). Asta pentru că poteca este destul de lată încât să mă simt în siguranţă.
Pentru Rareş în schimb lucrurile stau diferit. El îşi face tot felul de scenarii legate de ce ar putea merge rău şi atunci intră în alertă. De data asta eu vreau poze şi zburd şi mă bucur că un copil, iar el e stresat. Se ţine de lanţ şi mă roagă să nu îi dau drumul nici eu. Bine, nu îi dau drumul, dar te rog fă-mi o poză. Şi încă una. Hai să îţi fac şi eu una!
După cum vă ziceam brâna e scurtă, iar pentru mine se termină mult prea repede. Rareş în schimb răsuflă uşurat. Ba chiar după ce îşi revine în fire începe să râdă iar de mine pentru cum m-am comportat în zona cu lanţuri. Bine bine, dar de frica pe care TOCMAI ce ai avut-o ai şi uitat? Se pare că i s-a şters din memorie complet (avea să râdă de mine vreo 2 zile după).
La ieşirea de pe brână traseul o ia din nou direct în sus, pe o coamă ce duce spre Brâna Mare a Coştilei. Pe acolo ne-am făcut veacul data trecută, când am avut ideea să o parcurgem aproape integral. Dar cum ne-am învăţat lecţia cu vârf şi îndesat atunci, azi plănuim să ieşim în platou pe Hornul lui Gelepeanu.
Înainte însă suntem în căutare de loc bun pentru masa de amiază. Nici nu ne prea grăbim, pentru că asta e partea sălbatică a traseului, pentru care am venit. Deodată aud un sunet şi bănuiesc ce e, dar nu sunt sigură. Îi zic lui Rareş: ce fain ar fi să vedem şi capre negre azi. Nici nu apuc să termin bine propoziţia că le şi zăresc pe versantul din faţa noastră. Prima oară văd câteva doar, vreo 5. Însă când încep să alerge pe un culoar, direct în jos, număr peste 20! Rămân cu gura căscată de-a dreptul. Ce fain sar! Şi ce viteză au! Toate cu excepţia uneia, un pui care rămâne la urmă împreună cu mama ei. Ce mic e, şi totuşi sare şi el. Hop, hop.
Pornim abia când sunt sigură că nu le mai pot vedea nicicum. Ajunşi sub Brâna Mare a Coştilei luăm o pauză de masă. Cu norii la picioarele noastre, molfăim câte un sandviş.
Ieşim apoi în platou sub Vârful Coştila, direct în mijlocul unei turme de oi. Oile sunt ele foarte pitoreşti, dar unde-s câinii? Că de oi nu mi-e mie frică, da' de câini aş fugi mâncând pământul dacă n-aş şti că sunt mai rapizi ca mine. Scanăm împrejurimile cât putem, zărim şi ciobanul, dar nici urmă de câini. Răsuflăm uşuraţi când ne îndepărtăm de turmă şi o luăm la pas. Următorul obiectiv: Crucea Caraiman.
În scurt timp ajungem şi îmi dau seama că nu mai avem urcare în program azi. Exclam uşurată: ce bine că facem un traseu uşor azi! Cel puţin până aici am impresia că am ajuns foarte repede. Urcarea a fost foarte directă şi am câştigat rapid diferenţă de nivel. Nu mă pune deloc pe gânduri ridicatul din sprânceană al lui Rareş.
Mergem apoi spre cabana Caraiman pe ceea ce credem noi că e Brâna Caraiman. Tot povestind şi privind în jur, nu studiem prea mult traseul. Direcţia e bună. Plus că vedem şi flori de colţ, ceea ce ne distrage şi mai mult. Ne dăm seama mult prea târziu că ne îndreptăm spre cabana Babele de fapt. De acum mai avem două variante: fie mergem spre cabană şi apoi cotim stânga spre jepi, fie o tăiem direct în jos. Deşi nu ştim sigur că nu o să ajungem deasupra vreunui prag, nu stăm prea mult pe gânduri. Ne chinuim puţin ce-i drept în unele zone, dar ajungem repede şi asta compensează.
Suntem deci la intrarea pe Jepii Mici. Mai avem coborârea până în Buşteni. Între timp soarele a prins putere pentru că suntem în amiază mare acum. Şi dacă acum o oră eram încă fresh, nu ştiu ce s-a întâmplat între timp dar dintr-o dată mi-am pierdut puterile. Acum sunt obosită şi îmi e foame şi aş vrea să ajungem jos cât mai repede. Dar cum teleportatul nu e o opţiune, o luăm uşor la pas.
Nu ştiu dacă am mai fost vreodată în perioada asta în Bucegi. Cred că nu totuşi pentru că atâtea flori la un loc nu ţin minte să fi văzut. Şi sunt atât de diverse. Sunt unele specii pe care sunt convinsă că nu le-am văzut în viaţa mea. Ne tot mirăm când mai vedem una nouă.
Încet încet ieşim din golul alpin şi intrăm în pădure. De-aici nu mai e mult. Ajungem în Buşteni şi ştim că ne mai aşteaptă o jumătate de oră de mers pe jos. Rareş nu mai are nici un chef dar eu tot îi explic că e şansa noastră să fim turişti în Buşteni. Un pic un pic se înseninează şi el când ne luăm câte o îngheţată şi o savurăm în timp ce păşim pe trotuarele aglomerate.
Ajungem la maşină pe la ora 18. De aici până în Braşov avem doar o oră de mers şi mi se pare că e încă devreme tare. Nu sunt obişnuită să ajung acasă aşa repede. Pe de altă parte organismul meu se resimte deci nu mă plâng.
Azi a fost o tură pentru sufletul nostru, cum zice Rareş. Frumoşi mai sunt Bucegii. Şi deşi acum de-abia ne întoarcem spre casă deja mă întreb când vom reveni. Abia aştept.
