Dacă în ziua anterioară avuseserăm parte de munte, dar nu chiar cum am fi vrut, duminica avea să compenseze. Fiind singura zi liberă a mamei din săptămână, urma să mergem împreună cu părinții mei spre cabana Mălăiești.
Dimineață mă trezesc mai odihnită decât aș fi sperat. Cred că e din cauza că urmează să revăd Bucegii după mult timp. Pregătitul bagajelor nu durează mult și în curând ne aflăm în mașini, în drum spre Valea Glăjeriei.
Imediat ce coborâm din mașină mă lovește aerul tare de munte, mirosul, iar dincolo de vârfurile brazilor se află promisiunea înălțimilor, culmile munților, abrupturile și aerul rarefiat. Și chiar dacă nu vom ajunge până acolo azi, simplu fapt că suntem în apropiere e suficient să mă facă fericită.
Urcarea o facem ca în ziua precedentă: îl mai duc eu în brațe pe Victor, îl mai duce Rareș. Cele 7 kilograme se simt și până la finalul zilei vor părea 70, dar nici un efort nu e prea mare comparativ cu dorul nostru. Pentru că amândurora ne e dor, nu doar mie. Iar copilul pare de-a dreptul fericit. Cred că de-acum a înțeles și el că pădurea este o parte importantă din viață noastră iar alinturile ca "hoheritul lui mama", sau "bramburel" încep să capete tot mai mult sens.
Ajunși la cabană, după un traseu și de data asta mai aglomerat decât mă așteptăm (an de an am impresia că muntele devine tot mai popular), Rareș ne propune să mai urcăm un prag. Doar cât să vedem intrarea pe Brâna Caprelor și să ne îndepărtăm puțin de agitația de la cabană. Da, cum ziceam, îi e dor și lui și îl înțeleg perfect. Și faptul că Victor doarme dus în marsupiu e clar un semn. Mergem!
Astfel începe cea mai frumoasă parte a zilei. Imediat ce ne îndepărtăm de cabană se lasă liniștea și o dată cu ea apar și caprele negre. Tata se bucură că le vede de atât de aproape, Rareș merge să le pozeze, mama iese de pe cărare și vede pentru prima oară flori de colț (și cât și-a dorit să vadă) iar eu ... eu mă opresc pentru a asculta tăcerea, pentru a retrăi senzația de amețeală pe care ți-o dau pereții Văii Mălăiești, pentru a simți pentru o clipă că totul e posibil. Îmi amintesc de celalte ture făcute în zonă, când ajunși aici ne aflam în prima parte a turei de fapt și de-abia urma greul. Azi în schimb este punctul culminant iar eu sunt mai mult decât fericită cu atât.
Când facem un popas pentru a savura totul, văd bucuria și în ochii celorlalți. Momentul este și mai frumos pentru că îl împart cu ei. Sunt unele ture care mi-au rămas adânc întipărite în memorie, ture de care îmi face plăcere să îmi amintesc din când în când (știți voi, acele momente în care spui "mai ții minte când am fost ... "). Una din ele este cea din Crai, când am parcurs traseul "La Lanțuri" tot împreună cu părinții mei. Epic! N-o să uit niciodată. Și nici ziua de azi n-o s-o uit prea curând.
Coborârea până în apropierea cabanei o facem plutind parcă, îmbătați cu frumosul care ne înconjoară. Luăm apoi masa și ne pregătim să revenim la mașini. Drumul înapoi nu este scurt iar oboseala începe să se simtă. Dar mai contează? Întrebarea la finalul zilei e aceeași ca de fiecare dată: când mai mergem?
