Victor avea 9 zile când l-am dus prima oară în pădure. Am ieșit la o plimbare în Făget. Vă dați seama cam cât de dor îmi era. S-a întâmplat apoi ceea ce cred eu că era firesc: am ieșit tot mai mult, tot mai departe, l-am integrat în stilul nostru de viață. Asta nu înseamnă că stilul (până atunci puțin rebel aș zice) nu a avut de suferit.
Am înțeles de ce toată lumea mă avertiza (știți voi, acele clasice: "o să vezi tu ..."), de ce așteptările erau să ne potolim de tot. E mult mai greu să călătorești cu un copil mic. El are nevoile lui care au prioritatea cea mai mare și nu pot fi amânate. Practic copilul vine cu un nivel de stres constant, peste care tu alegi dacă ești dispus să mai pui călătorind sau făcând orice te scoate din rutina de zi cu zi.
Un lucru mi-a devenit evident. Dacă până să vină copilul nu făceai mai nimic, sigur nu te apuci după. Și oricât de multe făceai, după vor fi mai puține. Îndrăznesc chiar să exprim un procent: 50% din ce făceai înainte. Dar probabil că din nou depinde de fiecare.
Cum au fost turele cu el când era mic mic și cum s-au schimbat între timp? La început dormea mult și era mai ușurel (avea mai puțin decât cele 7 kile pe care le deține cu mândrie acum). Acum în schimb doarme mai puțin și stă în marsupiu doar atunci când doarme. Ce înseamnă asta? Înseamnă că vrea să vadă lumea iar noi îl purtăm pe brațe alintandu-l "prințișorul nostru". Până când o să îl putem pune în rucsac nu prea avem alternative. Poate doar să stăm acasă, dar dacă sunteți pe-aici mai demult știți deja că nu chiar e o opțiune pentru noi.
Cum reacționează ceilalți? Cum în România nu prea vezi bebeluși sau copii mici pe munte, toată lumea este surprinsă să îl întâlnească. Pe lângă reacțiile clasice la vederea unui bebeluș - "ce vârstă are?", "să vă trăiască!", "uite un bebeluș...", etc, pe munte unii ne admiră, ne laudă și mai ales se miră că ne aventurăm cu el pe traseele pe care ne găsesc. Chiar azi eram la cățărat în Cheile Turzii iar atunci când o domnișoară a trecut pe lângă el ne-a mărturisit că un bebeluș în potecă n-a mai întâlnit până azi. Dar să nu credeți că primim doar reacții pozitive. Sigur că oamenii nu prea zic de rău, dar vedem mimica, auzim afirmații ca: "parcă e prea mic totuși!" (dac-ar ști ei când am început să mergem cu el și cum nouă acum ni se pare chiar mare). Tot azi cineva a întrebat: "nu e prea mic?". Și Rareș nedumerit i-a răspuns: "prea mic pentru ce, pentru aer curat?".
Crescutul copiilor e ca și religia: o opțiune personală. Fiecare alege cum o face și mai ales unde trage linie pentru că dincolo de ea e prea mult. Cum însă trăim într-o societate, nu într-un vârf de munte, lumea are opinii și e normal să fie așa. O dată ce înțelegi asta și ești conștient că lumea gândește diferit, părerile care nu sunt în acord cu felul în care gândești tu devin zgomot de fond.
În final revin la vorba lui Kilian Jornet: "Nimeni nu mi-a spus că va fi ușor". Dar nici nu aveam așteptarea asta. Concluzia? Evidentă: am mers și vom merge în continuare, dacă nu pe munte cel puțin în natură. E parte din noi și asta nu se va schimba prea curând.
