În ultima zi, duminică, urma să ne întoarcem acasă. După experiența de la dus, când am petrecut întreaga zi pe drum, ne-am dat seama că prea multe planuri de vizitat nu avea rost să ne facem. Mai ales dacă vroiam să ajungem acasă înainte de lăsarea întunericului.
Și totuși nu ne-am putut abține și ne-am gândit că ar fi fain să trecem pe la Castelul Huniazilor. Rareș îl mai vizitase și îi plăcuse, însă eu nu. Deși am trecut de atâtea ori pe acolo, niciodată nu am deviat de la drumul nostru care ducea spre muntele sufletului meu. De fiecare dată eram prea nerăbdătoare să ajung la destinație, iar la întoarcere prea obosită. Părea deci că în sfârșit a venit momentul, dar tot nu vroiam să batem planul în cuie. Totul depindea de somnul lui Victor, pe care îl stricaseram de prea multe ori în weekendul ce se încheia și nu vroiam să o facem o dată în plus.
S-a nimerit însă că era treaz așa că am decis să fie asta ziua în care vizităm castelul. Deși pe de o parte mă atrăgea ideea de a ajunge acasă cât mai curând, Rareș a fost mai hotărât ca mine. Poate pentru că știa cât de frumos e.
Ce a urmat a fost pentru mine total neașteptat. Am vizitat castelul într-o zi în care cerul era acoperit de nori pufoși ce pluteau alene deasupra lui pentru a crea un cadru de poveste și ne-am simțit ca niște turiști autentici. Am făcut turul ca la carte, în ordinea prevăzută iar în timp ce schimbam încăperile incercam să aflăm informații despre ele de pe site-ul castelului. Am studiat cu atenție fiecare perete sau obiect aflat prin încăperi, ne-am imaginat cum își găteau înainte acolo, sau cum trăia călugărul franciscan Ioan de Capistrano în turn. Înaintea ochilor noștri se desfășura un film vechi și totul datorită imaginației noastre.
În timp ce lăsam castelul în urmă mă întrebam de ce nu facem asta mai des.
