După Dolomiți ne-am îndreptat din nou spre munte, de data asta de partea cealaltă a graniței, în Austria. Văzusem cândva în timpul verii câteva imagini la Carmen, care participase la Grossglockner Ultra-Trail și când am văzut cât de aproape e de unde ne aflăm (adică la un somn de amiază distanță, versus o bucată de noapte), am știut că ne vom îndrepta într-acolo.
Am ales un camping aflat cât mai aproape de drumul lor înalt care te duce spre vârf de fapt. Aveam să aflăm după ce am ajuns la destinație că pentru a parcurge acest drum trebuie să plătești o taxa deloc mică.
Campingul ales ne-a încântat din prima clipă. Locația, deci aerul curat și răcoros, dar mai ales atmosfera ne făceau să ne simțim în vacanță cu adevărat. Restaurantul din interiorul campingului ne-a făcut și el viața mai ușoară. Scriu rândurile astea la câteva luni după ce ne-am întors și cu toate astea îmi amintesc și acum fericirea puștiului care zburda de dimineață până seara pe pajiștea verde. O minge, un câine, părculețul amenajat într-o parte, chiar și pietrele pe care le-a găsit, toate îl făceau fericit. Noi miroseam deja finalul vacanței, chiar dacă mai aveam mulți kilometri de parcurs până acasă. Așa că ne-am relaxat și am ales să stăm o zi fără să facem absolut nimic. Bine, poate niște cumpărături, dar în orice caz, fără trasee, fără strâns autorulota iar. Oricum nu aveam de gând să plătim taxa de drum de 2 ori, așa că am decis să mergem în următoarea zi sus.
După ce sâmbătă am stat deci pe lângă casă (ne-am gândit noi că probabil că va fi și mai aglomerat atunci), duminică am pornit să vedem vârful. Dacă jos am plătit taxa cu strângere de inimă, când am văzut că sus este totul extrem de bine amenajat și că nu trebuie să mai plătim și parcare, sau mai stiu eu ce taxe improvizate, am simțit că a meritat fiecare leu. Ajunși sus, am ales și noi să parcurgem traseul evident, care te ducea cel mai aproape de vârf. După ce traversai câteva tunele săpate direct în stâncă, ieșeai pe o potecă de pe care puteai admira vârful Grossglockner în toată măreția lui.
Ziua petrecută aici m-a uimit total. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult, să simt muntele atât de aproape. Eram în gol alpin, într-o zonă în care altă dată, în vremurile în care nu existau șosele și mașini, ai fi ajuns după ore bune de urcat. Și dacă în alte timpuri m-ar fi deranjat mulțimea de oameni, de data asta am ales să apreciez faptul că pot ajunge și eu acolo cu un copil mic. A trecut vremea mofturilor, acum iau bucățele de munte în orice formă le găsesc.
La finalul plimbării am revenit în camping, de unde am plecat a doua zi spre ultima noastră destinație: Hallstat. Nici aici nu ne rezervaserăm nimic dinainte și la o scurtă căutare am găsit un camping aflat la vreo jumătate de oră (poate puțin mai mult totuși). Citisem review-uri negative despre cele din Hallstat și oricum nu țineam neapărat să fim în buricul târgului.
O dată ajunși în camping am constatat că este o afacere de familie și ne-am bucurat să gustăm ceva mai autentic (Campingul Grimmingsicht, din Bad Mitterndorf). Așa că în prima seară, după ce ne-am plimbat prin orășelul cochet și am admirat peisajele, am tras concluzia că locul este minunat. Sigur, am simțit la un moment dat un miros cel puțin dubios, pe care francezii cu care am intrat în vorbă au ținut să îl evidențieze, dar nu l-am luat prea în serios. O ploaie scurtă și nu s-a mai simțit.
A doua zi am ales să plecăm spre celebrul lac, în ciuda criticilor localnicilor: prea turistic. E adevărat că în zonă erau o grămadă de lacuri pe care ne-am fi bucurat să le vedem. Dar eram prea obosiți, sătui de drumuri de-acum, ca să mai avem energie pentru ele. Și nu am vrut să alegem alt lac, pentru că aș fi rămas cu dorința de a vedea Hallstatul. Am notat totuși zona pentru viitor. Se pretează foarte bine pentru biciclit de la un lac la altul, prin sătuce tipic austriece.
Lacul este într-adevăr turistic, dar și frumos în același timp. N-am zăbovit noi prea mult prin centru, unde era aglomerația cea mai mare (și niște prețuri pe măsură, nu vă recomand nici măcar să va luați o cafea acolo, greșeală pe care eu am făcut-o), ci am ales să stăm pe malul lacului undeva mai departe.
După, am revenit în camping, unde ce să vezi, ne-a lovit mirosul. Și ce miros nene … Îți intra în nări și acolo rămânea! Am crezut că nu mai scăpăm de el. După amiază am văzut pe câmpul de lângă noi cum o mașină arunca cu excremente efectiv. Ingrămașămant natural, înțeleg, dar cum mirosea … După o vreme au apărut și muștele care ne-au invadat rulota. Am petrecut ceva timp să le scot afară și nu m-am lăsat până nu a ieșit și ultima. Că doar știam cu toții de unde vin muștele alea și nu le vroiam în apropierea puștiucului. Mirosul nu ne-a intrat doar în nări, ci și în haine, în perne și plapumă, ce să mai, PESTE TOT. După asta am și decis să o luăm întins spre casă, chiar dacă asta însemna încă o noapte lungă de drum. Și nu vă mai zic că acasă încă simțeam mirosul în rulotă. Am spălat câteva zile absolut tot ce am avut cu noi. Și în final am scăpat de el, de mirosul care ne bântuia, dar acum că vă povestesc parcă îl simt iar în nări. Groaznic. O fi ea frumoasă Austria, cu pajiștile ei verzi, dar data viitoare o să fiu muuuult mai precaută când îmi aleg locul în care să stau. Sau mă duc iarna, că atunci sigur e bine.
Am ajuns acasă după un drum lung, cu o oprire de câteva ore în Pandorf, pentru că trebuia să consumăm energia puștiului, nu că am fi noi mari fani cumpărături. A doua zi, toată lumea ne întreba: deci, cum a fost vacanță cu rulota? Răspunsul, mai complex, prefer să vi-l dau într-un articol viitor, în care să vă explic detaliat perspectiva noastră. Și da, a noastră pentru că și eu și Rareș am ajuns la aceeași concluzie.
