După Slovenia a urmat o oprire la mare. Când ne-am făcut itinerariul am vrut neapărat să includem în vacanța noastră și câteva zile la mare. Știam din auzite că toți copiii iubesc marea și nisipul și că le face bine aerul de acolo. Și cum Victor nu mai văzuse marea până acum, am decis că ăsta e un moment bun.
Probabil că nu o să fie o surpriză pentru voi că nici eu nici Rareș (cum l-oi fi ales, nu știu), nu suntem fani mare. Urăsc căldura insuportabilă de acolo, aglomerația și în general mă cam plictisesc. Nici nu prea sunt eu cu apa, așa că cel mult întru să mă răcoresc, dar n-am fost niciodată în categoria celor pe care îi găsești acolo non stop. A, și nici bronzul nu mă tare fascinează. Adică îmi place cum îmi stă bronzată dar urăsc să îmi fie și mai cald de la soarele care simt că mă arde. Iau în considerare și varianta în care există marea aia care să îmi placă și mie, dar nu am văzut-o încă. De exemplu nu am fost niciodată în Grecia. Oricum, eu sunt un om al muntelui și nu văd cum se va schimba asta prea curând.
După scurta incursiune în Ljubljana, am pornit așadar spre campingul Lido, din localitatea Bibione, de pe malul Mării Adriatice. Ajunși acolo, ne-am ales un loc dintre puținele rămase dispnibile și am început să ne instalăm. Campingul este un adevărat orășel. Cu scenă de teatru, restaurant și supermarket în mijloc, cu diferite puncte în care sunt amenajate toalete și dușuri, oferă și o multitudine de tipuri de cazare: căbănuțe, rulote, apartamente sau pur și simplu petice de teren unde te poți instala cu rulota sau cortul.
Am constatat în cele 4 zile în care am stat acolo că sunt oameni care se specializează pe campatul la mare. De exemplu lângă noi era o familie de cehi cu 2 copii mari, care aveau absolut de toate: un cort imens, un foișor unde luau masa, grătar, și tot ce vine la pachet cu gătitul. Mă mir că le-au încăput toate în mașină. Pentru mine e ceva nou, în contextul în care mereu încercăm să fim cât mai light și să luăm minimul necesar cu noi. E drept că nici confortul nu e același.
Dar să revenim la poveste. Momentul în care a intrat prima oară puștiucu’ în apă: de neuitat. A doua zi când a intrat în apă și a început să-i chiar placă: de neprețuit. Pe parcursul zilelor petrecute la mare (a se înțelege dimineți și seri) Victor s-a bucurat enorm de libertatea care vine la pachet cu temperaturi atât de ridicate. Fără pampers, cu nisip fin peste tot și apă la îndemână, era un copil fericit de fiecare dată când eram acolo. Și noi alături de el. E drept că marea în sine nu prea l-a fascinat, ci mai mult balta care se forma undeva lângă. Acolo apa era mai caldă și nu erau valuri.
Diminețile și serile eram fericiți. Aflați pe malul apei, cu un soare blând, ne bucuram că suntem acolo. În timpul zilei în schimb … caniculă e un cuvânt prea mic pentru ce simțeam. Așa căldură n-am mai trăit demult. Fără aer condiționat, ne simțeam sufocați pur și simplu. Somnul de amiază era complet dat peste cap și el, din același motiv. Și stăteam așa și ne uitam unul la altul și ne întrebam: câââând ajungem la munte?
Ce mi-a plăcut în zilele petrecute la mare a fost ritmul lent pe care l-am avut. Nu trebuia să ne grăbim nicăieri, toate erau la îndemână (inclusiv marea care se afla la 5 minute de mers pe jos). De cele mai multe ori găteam, însă am și încercat un restaurant când nu am mai avut chef. Ne-a avantajat și faptul că Victor a rămas pe fusul orar din România, ceea ce însemna că ne trezeam foarte devreme pentru ora lor (6 mai exact) iar când noi plecam spre plajă, lumea de-abia se pregătea de micul dejun. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu în contratimp cu ceilalți, pentru că atunci am simțit că avem pentru câteva momente locul doar pentru noi. Și cum ajungeam pe răcoare la plajă dimineață, am putut să și alerg de câteva ori.
În concluzie, marea rămâne pentru mine destul de jos pe lista preferințelor. Dar hei, cum poți să compari zilele astea cu cele care au urmat, petrecute în sânul Dolomiților?
Va urma …
