În prima zi petrecută în munți, atât eu cât și Rareș eram în extaz. Respiram aerul curat, priveam în depărtări și ziceam: “aici e de noi!“. Rareș se tot mira de ce am stat atât de mult la mare, iar eu încercam să las totul în urmă și să memorez fiecare detaliu al peisajului ce mi se arăta. Jocul de nori era în toi, iar undeva în apropiere câteva marmote ne studiau precaute. În sfârșit eram în concediu.
Am ajuns în Dolomiți după o noapte petrecută pe malul lacului Garda. Drumul ar fi fost prea lung altfel și aveam nevoie să îl spargem în două. Am aflat ulterior că decizia de a campa în partea lui sudică a fost greșită, pentru că în nord sunt munții și prin urmare peisajele mai impresionante. În campingul în care cu greu am găsit loc pentru o noapte situația era destul de similară cu cea de la mare: aglomerat și cald.
apus pe malul lacului
În Dolomiți ne-am cazat în campingul Marmolada, din Canazei. Nu știu cum, dar am găsit loc din prima și puteam sta oricâte nopți. Asta în contrast cu ce am pățit câteva zile mai târziu, când nu am găsit absolut nici un loc în vreunul din cele 3 campinguri din Cortina și am fost nevoiți să petrecem noaptea într-o parcare.
Din Canazei am decis să plecăm cu autobuzul până în diferite pasuri, pentru ca apoi să facem câte un traseu diferit în fiecare zi. Așa nu mai eram nevoiți să adunăm toată rulota și să îi căutăm loc de parcare zilnic. Plus că stația de autobuz era aproape și ne ducea exact unde vroiam noi.
Am pornit așadar în prima zi spre pasul Sella, de unde am făcut un circuit ușor. Vremea părea de speriat inițial, dar în final am fost răsplătiți cu jocuri de nori și cu peisaje care nu ne-au dezamăgit. Eram în Dolomiți și simțeam din nou cum ne învăluie frumusețea lor. Când ajung în astfel de locuri, mintea mea începe să caute soluții pentru a putea reveni cât mai curând. Și chiar dacă nu știu niciodată când va fi asta, îmi dau seama de fiecare dată că acolo, în mijlocul lor, al munților, sunt fericită.
A doua zi am făcut un nou traseu, de data asta pornind din pasul Pordoi. Eram într-o zonă familiară, mai fuseserăm când am parcurs parte din traseul de Alta Via 2, așa că știam exact ce vrem să vedem în limitele date. Cred că asta a fost unul din marile avantaje pe care l-am avut: cunoșteam zona foarte bine și am putut să ne organizăm fără să trebuiască să căutăm prea multă informație. Altfel ar fi fost destul de dificil, pentru că în general nu prea avem acces la internet prin campinguri și oricum mi se pare cam chinuitor research-ul pe telefon.
În a treia zi de traseu am ales să urcăm spre refugiul Nuvolau din pasul Falzarego. Nu știu cum însă, că am reușit să ratăm traseul pe care vroiam să urcăm de fapt. Eh, dar tot răul spre bine, că am ajuns într-o zonă stâncoasă care îmi amintea de Crai. Pe măsură ce înaintam, eram înconjurați de tot mai multă stâncă și senzația de "creierul munților" se accentua. A fost probabil una din zilele mele preferate din concediu, chiar dacă am decis să ne întoarcem înainte să ajungem la Nuvolau.
În ultima zi petrecută în zonă vroiam să revedem Lago di Braies. Și ca să împărțim din nou drumul, cu o noapte înainte ne-am mutat sediul în Cortina D’Ampezzo. Aici am avut surpriza neplăcută însă de a nu găsi absolut nici un loc pentru rulotă noastră în campinguri, așa că am ajuns într-o parcare aflată în pădure. Locul în sine era superb, în apropierea unui lac și ar fi fost perfect dacă nu avea la intrare un afiș mare pe care scria: “No campervans“. Asta ne-a stresat destul de tare și abia am așteptat să treacă noaptea.
Lago di Braies s-a dovedit a fi mult mai turistic decât îmi aminteam. E drept că data trecută când am fost în zonă, nu a fost decât începutul traseului din acea zi, iar la finalul zilei am ajuns într-un refugiu complet izolat și înconjurat de liniște. Poate din cauza asta am uitat de aglomerația de jos. În cele câteva ore petrecute aici pustiucul a avut parte de prima lui plimbare cu o barcă cu vâsle iar noi am încercat să ne bucurăm cât mai mult de frumusețea locului.
În final am pornit spre o nouă destinație: Grossglockner.
