Ne-am mobilizat și anul ăsta să mergem în Retezat. Anul trecut a fost apogeul verii pentru mine, mi-a plăcut enorm. A fost și șocul revederii după atâta timp, combinat cu senzația aia de a fi plecat în munți mai multe zile. Îmi doream să repetăm excursia și anul asta și după ce am amânat câteva weekenduri din diferite motive, iată-ne pornind spre Poiana Pelegii într-o vineri dimineață.
Urma să fim 4 familii, deci Victor avea parteneri de joacă (începe să conteze și pentru Horia prezența altor copii, dar nu ca pentru Victor).
M-am apucat de făcut cumpărături și bagaje de joi. Am pus jumătate de casă cu noi, evident, și nici măcar nu m-am străduit să le împachetez ca pentru o excursie PE munte. Cu un weekend înainte merseseram într-un camping (Camping Turul, vi-l recomand) și am pus cortul lângă mașină. În mintea mea așa urma să fie și acum, doar că aveam de trecut un pod. Așa că am pus saltelele de 10 cm grosime, borcanul de cafea cu noi, scaunele de camping, cam tot ce aveam nevoie să fie cât mai comod. În realitate însă mașina nu am parcat-o fix lângă pod iar locul de campare ales de un prieten era tocmai în capătul poienii (capătul de sus, evident). Așa că Rareș a avut ceva de cărat. Bine … data viitoare nu mai pun borcanul ăla, promit.
A fost prima oară pentru mine când am campat în Poiana Pelegii (înainte de copii mereu stăteam la lacul Bucura). Spre surprinderea mea era foarte multă lume și mulți copii. Poate nu așa mici (deși am văzut și un bebeluș), dar în general erau copii de 8-10 ani care făceau traseul până la Bucura fără dificultăți.
Vineri ne-am instalat și cam atât. Copiii erau în continuă explorare, nu păreau să aibă nevoie de altceva. Sâmbătă însă, a fost ziua drumeției. Am vrut să pornim pe traseu la 8, am reușit să o facem pe la 9:30. Pentru mine și Rareș cea mai mare dificultate în drumeții constă în faptul că Hori nu merge pe jos. Dacă îl lăsăm pe jos atunci tot grupul stă după el pentru că se oprește la fiecare piatră și bat, iar dacă îl tot punem în rucsac nu se antrenează deloc. Deocamdată îl cărăm cam tot timpul siiii … nu vrea să fie cărat de Rareș. Rareori acceptă, de cele mai multe ori trebuie să fie la mine în spate. Așa că 13-14 kile de copil (n-aș ști să vă spun precis câte are) și vreo 3 kile de rucsac dau puțin mai mult decât pot duce eu. L-am tot dus pe rând, dar tot m-am resimțit destul de tare și în ziua aia și câteva după.
Urcarea mi s-a părut muuult mai lungă decât mi-o aminteam (probabil pt că ne mișcam foarte lent), dar și când am ajuns la Bucura … Era exact atât de frumos cum îmi aminteam. Rămâne locul meu preferat din țară, un loc care are ceva în aer (un vibe, că tot e la modă cuvântul ăsta) care mă umple de liniște.
Tot drumul până acolo băieții își făceau planuri legat de cum o să prindă ei pești cu bețele de trekking. Făcuseră asta și anul trecut și se pare că și-au amintit. Așa că imediat ce am ajuns s-au pus pe treabă. Și spre surprinderea mea și încântarea lor, lacul nu numai că avea pești, dar chiar se adunau toți la bețele lor. Probabil credeau că primesc ceva de mâncare …
După o vreme de pescuit, pentru că era miezul zilei, ne-am gândit noi să ne adăpostim la umbra cabanei salvamont. Salvamontiștii nu numai că ne-au primit cu brațele deschise, dar ne-au și servit cu mămăligă și brânză iar copiii au primit și batoane ca desert. Răsfăț, ce să mai. Plus că au explorat fiecare colțișor al cabanei, erau în extaz.
Am pornit apoi înapoi spre corturi, unde am ajuns câteva ore mai târziu. Pe drumul înapoi am avut un moment în care Rareș era cu Hori mai în față iar eu am rămas cu Victor. Noi doi, pe potecă, povestind. Mereu am simțit că pe poteci petreci timp de calitate cu ceilalți, în mijlocul naturii, prezent. Iar acum am început să fac asta cu ai mei copii. A fost unul dintre cele mai frumoase momente ale weekendului pentru mine.
Seara ne-am răsfățat cu paste și un pepene uriaș (da da, și aia am luat cu noi). Iar apoi am dormit neintorsi, pentru că eram rupți toți.
Duminică ne-am trezit fără grabă. Nu aveam planuri mari. Am hrănit copiii și i-am lăsat să zburde. Știau deja locul, știau unde e bolovanul mare unde trebuie să fie un adult lângă ei, dar și unde sunt cei mici și pot explora în voie. Știau unde e cuibul de viespi ce trebuia ocolit și vizitaseră deja de mai multe ori corturile prietenilor lor. Cât timp și-au găsit de joacă noi ne-am apucat să strângem încet cortul ce ne fusese căsuță în ultimele 2 nopți. Când am fost într-un final gata să pornim spre casă, copiii erau și ei gata de somn. Nu-i ușor nici să te joci, pare-se.
