Duminică dimineaţă mă trezesc odihnită. În ciuda chinului de aseară, au fost destule ore de somn. Azi plănuim să ajungem la un lac pe care l-am văzut o singură dată până acum: Lacul Galeşu. Când îmi amintesc ce mult mi-a plăcut atunci, mă întreb de ce nu am mai fost pe acolo între timp.
În jumătate de oră suntem gata de plecare şi începem urcuşul spre Peleaga. Deşi încă e dimineaţă, soarele deja îşi face simţită prezenţa. Nu vrem să ne gândim la cum va fi mai târziu.
Urcarea asta am făcut-o de atât de multe ori încât aproape o ştiu pe de rost: un prag mic, un fals plat, încă un prag, ieşim în şa şi de aici ultima ascensiune pe vârf. În scurt timp suntem sus.
Aici, puţină lume. De regulă e mai aglomerat decât atât. Nu ştiu ce se întâmplă azi, pentru că e şi zi de weekend. Ciudat.
Coborârea până pe Valea Rea mi se pare scurtă. Ajunsă aici însă nu mai am răbdare. Abia aştept să văd lacul. Pun deci capul în pământ şi măresc ritmul pe ultima urcare spre Şaua Valea Rea. Deodată însă aud o mişcare şi mă opresc brusc. Ridic capul şi ce să vezi: o marmotă încercând să bată toate recordurile existente de viteză trece prin faţa mea. Aproape că nu apuc să o zăresc bine că s-a şi îndepărtat. Rareş, care era undeva mai în urmă şi făcea poze n-a avut nici o şansă să o vadă.
Ajungem la lac în jurul amiezei, când e căldura mai mare. Şi aici pare să fie aproape pustiu. De partea cealaltă a lacului se mai află un cuplu care în curând pleacă.
Înainte să luăm prânzul, simt nevoia să mă răcoresc. Şi lângă un lac de munte asta nu e deloc complicat. Mă descalţ în 2 timpi şi 3 mişcări şi hop în apă alături de peşti. Pentru o clipă se sperie şi se îndepărtează dar apoi se apropie din nou de mal. Iar eu... eu m-am răcorit demult pentru că apa e prea rece să pot rezista mai mult de câteva secunde. Ies din lac la fel de repede cum am intrat.
Urmează apoi o masă bine meritată şi ... încă o tură în lac. Nu m-am putut abţine.
Pauza noastră se prelungeşte neaşteptat de mult şi în tot timpul ăsta soarele ne bate de undeva din spate. Urmează să constatăm abia acasă că fără să ne dăm seama, ne-am cam ars.
Între timp noi suntem fericiţi că urmează să intrăm în pădure. În Retezat totul îţi inspiră munte serios. Crestele stâncoase cu lacurile agăţate pe te miri unde te conving pe loc. Dar nu e nevoie să urci ca să simţi asta. Ajunge să intri în pădure. Cu muşchi şi iarbă pe jos, cu brazi falnici, cu râuri ce coboară furios prin mijlocul ei şi cu o viaţă pe care deşi nu o vezi o auzi constant, pădurea din Retezat te face şi ea să simţi muntele cu adevarat.
Iar noi ne bucurăm de ea pe tot parcursul coborârii. După o oprire scurtă la tăul dintre Brazi, ne luăm avant pentru ultima parte a traseului. Ajungem la maşină după-amiază, la finalul a două zile pline. Pe de o parte mă simt uşurată că am scăpat de greutatea rucsacului, însă parcă nu vreau înapoi acasă. A fost prea scurt. Nici n-am plecat bine şi deja mă gândesc când putem să ne întoarcem. În curând, cu siguranţă.
