Scriu tot mai rar pe blog, dar tura asta trebuie să rămână aici, în jurnalul virtual al drumețiilor noastre. Așa că azi, după mult timp, mă uit din nou la o pagină goală de hârtie, pe care aștept să o umplu cu povestea emoțiilor mele.
Weekendul trecut am revenit în Retezat, după foarte mult timp. Aleseserăm cu mult timp în urmă weekendul ăsta pentru a revedea muntele meu preferat, alături de Aura și Dorin. Eram atât de entuziasmată, mă încânta atât revederea locurilor cât și a oamenilor. Însă pe măsură ce se apropia data, începeam să devin tot mai emoționată (ca să nu zic anxioasă). Aveam în minte tot felul de gânduri: cum o să ne descurcăm cu mâncarea? n-am mai fost niciodată într-un loc atât de izolat … cum o să reziste copiii pe drumul ăla rău pe care trebuie să îl parcurgem?
Am ales să închid gândurile astea într-o cutiuță și să nu mă mai uit înapoi după ce a sunat Rareș la salvamont și la finalul conversației a zis: hai să mergem Ale! Din momentul ăla m-am apucat de organizat și am știut că voi fi acolo. De când mă știu, niciodată nu am regretat când am ales să-mi înfrunt temerile și să am curaj. De fapt cam astea sunt momentele în care am construit cele mai frumoase amintiri.
În ziua plecării am umplut mașina cu toată casa și duși am fost. Destinația: Stâna de Râu. Am ales locul ăsta pentru că ne aminteam că de acolo nu e atât de mult de urcat (noi ne aminteam o curbă de nivel, ha ha) și ne-am gândit că e perfect pentru drumeții cu 2 puști mici. Plus că Valea Ciumfu e valea mea preferată din Retezat. Mi-o aminteam plină de râuri și lacuri, abia așteptam să o revăd.
Joi seara, după un drum mai lung decât ne-am fi dorit și câteva discuții care începeau cu: “Numa’ la noi se întâmplă așa!“, am ajuns într-un final. Dorin și Aura erau deja acolo și ne-am bucurat de revedere.
Vineri, după un mic dejun copios am pornit să cucerim vârful. Glumesc, ne doream să ajungem la Tăul Ciumfu, cu o oprire la Cascada Ciumfu. Am plecat în forță, cu un puști în rucsac și unul dornic de aventură. Puțin timp mai târziu, mult prea puțin dacă mă întrebați pe mine, eram cu puștiul cel mic în marsupiu și celălalt în rucsac. Oh well. Am înaintat curajoși, cu pauze multe și dese, ba de afine, ba de mâncare din rucsac, ba de povești.
În orice caz am izbutit și am ajuns în final la lac. Aici … superb. Golul alpin de altă dată, ce să mai. Văzut acum însă prin ochii unei persoane noi, transformată dar în continuare iubitoare de natură și de munte.
La lac, distracție mare. Băieții au tot pescuit în lac - cu bețe de trekking, puțin prea pătimaș îndrăznesc să spun, dar n-am intervenit că nu mă pricep.
Am mai mâncat o dată, am zăbovit cât am putut, dar în cele din urmă a venit momentul să ne pornim înapoi spre corturi. Drumul înapoi nu știu când s-a scurs, căci a fost presărat de povești cu Aura. Horia dormea dus la pieptul meu iar eu mă bucuram de conversații neîntrerupte cu o persoană care nu doar că e frumoasă, dar dă din frumosul ei și celorlalți. Știu puține astfel de persoane, dacă stau să mă gândesc, 3 în total și mă întreb de fiecare dată când interacționez cu ele de ce nu fac un efort să petrec mai mult timp cu ele. În orice caz, cert e că m-am umplut de oxitocină, adică m-am bucurat tare mult de momente.
Sâmbătă urma să fie ziua întoarcerii acasă. Dar ce ne-am zis noi, fetele? Oare nu-i loc de o drumeție scurtă până la Tăul Țapului, dimineață, înainte de plecare? Am estimat că ne-ar lua cam o oră jumate urcarea, deci vreo 2 ore jumate în total. Nu foarte mult, deci acceptabil. După ce am primit aprobarea de la băieți era clar. Între timp, vineri seara ni s-a alăturat o altă familie cu un băiețel de 3 ani (am înțeles că știau de la Dorin că suntem acolo) și mămica, Alina, a vrut să ni se alăture. Așa că sâmbătă a fost ziua dedicată unei drumeții cu fetele, presărată de povești de mămici și peisaje de vis. Ajunse la lac, l-am testat cu picioarele și mi-am amintit încă o dată ce bine e să fii acolo, în mijlocul munților, prezent cu toată ființa ta.
Am revenit acasă obosiți, dar în același timp încărcați de frumos. Știu că zilele astea vor rămâne un reper al verii noastre. Și abia aștept să repetăm experiența în anii următori.
