#5#6 - în gol alpin — brambura.net

Sar din pat din nou devreme, văd vremea superbă şi ştiu că e momentul ideal pentru peisaje. Ies repede din cabană şi surpriză. Nu sunt singura care a avut ideea asta. Lumea a ieşit din cabane şi încearcă să imortalizeze momentul. Mă uit de jur împrejur şi în final îl zăresc pe El, Everestul, pentru prima oară. Lumina răsăritului creează peisajul perfect şi văd munţi de jur împrejur. Urcăm pe un deal din apropiere pentru o nouă perspectivă. Cu siguranţă e cea mai frumoasă dimineaţă de până acum.

Pe la 7 revenim în cabană pentru a ne pregăti de plecare. După micul dejun pornim la drum. Mă simt rău. Mă dor muşchii şi nu am aer. Într-o zi normală, acasă, traseul nu ar fi fost dificil, dar azi, după câteva zile de trekking cu bagaje mari şi la altitudinea asta, mă resimt. La amiază încep să resimt un gol în stomac. De când suntem pe traseu nu am mâncat carne deloc şi organismul meu are nevoie de proteine. Deşi în meniu găseşti şi preparate ce conţin carne, nu există frigidere la altitudinea asta, aşa că e mai sigur să o evităm. Singura variantă ar fi peştele, pentru că transportă conserve. Dar şi noi avem conserve în rucsac. Sunt destul de grele, dar le-am luat cu noi tocmai pentru situaţii ca asta. Singurul lucru care ne lipseşte e pâinea.

Încercăm să procurăm de la diferite magazine dar ne dăm repede seama că nu avem nici o şansă. Nimeni nu are pâine de vânzare. Oprim apoi la un restaurant şi întrebăm acolo. Ne sfătuiesc să verificăm meniul. Găsim într-adevăr în meniu, 2 felii costă 10 lei (250 de rupii). Asta afacere. O luăm chiar şi aşa şi imediat ce ieşim din sat dăm gata conserva. Parcă mă simt puţin mai bine acum.

Continuăm traseul şi după masă ajungem pentru prima oară la peste 4000 de metri, în Dingboche (4530m). La 4100m a început şi golul alpin. De azi nu vom mai vedea vegetaţie o perioadă. În Dingboche vom petrecem 2 nopţi, una pentru aclimatizare. Cred că o să-mi prindă tare bine, pentru că pe lângă oboseală, am şi o uşoară durere de cap.

Nu ştim în ce zi suntem sau în ce dată. Ştim doar că e ziua 5 şi că mâine ne vom odihni. E plăcut sentimentul să fii în afara timpului, să nu conteze nici măcar ora pentru că nu trebuie să fii nicăieri, să nu fie nevoie să te grăbeşti. Cred că ultima oară când nu ştiam nici măcar ce zi a săptămânii e a fost când eram copil.

mai avem mult ?

Seara sala de mese prinde viaţă datorită unui grup mare de nemţi. Eu cu Rareş ne concentrăm pe cărţile noastre şi ne bucurăm de căldura focului.

Nu sunt deloc încântată de cazare, dar decidem să nu ne mai mutăm. Asta ar însemna să ne strângem din nou lucrurile şi să plecăm în căutare.

A doua zi, decidem să nu facem urcarea pentru aclimatizare. Prefer să ne luăm o zi de odihnă completă. Aşa că sub supravegherea Ama Dablamului care e deasupra noastră, citim în bătaia soarelui şi încercăm să ne recuperăm şi mai ales să ne pregătim psihic pentru zilele următoare. Pentru că greul de-abia acum urmează.