#7 - ziua când ne-am întâlnit unul dintre eroi

Teoretic azi avem un traseu de doar 3,5 ore dar ştiu că în practică o să dureze mai mult. Dacă la început aveam timpi mai buni decât cei estimaţi, treptat am început să îi depăşim. Nu văd cum ar putea fi azi o excepţie. Urcăm dealul la poalele căruia să află Dingboche iar apoi traseul continuă mai puţin abrupt. Oare ştie că nu duc prea mult şi de-asta mă ia uşor? Însă oricât de uşor m-ar lua, tot am nevoie de pauze dese. Ştiu că sunt obosită atunci când deşi ne oprim pentru scurt timp, mă aşez jos instant. Şi acum fac asta de fiecare dată. Profit chiar si de pauzele foto ale lui Rareş. Ce îmi dă curaj este faptul că toată lumea e la fel. Oamenii merg încet şi pare că duc aceeaşi luptă ca şi mine.

pe vale in sus

La amiază ajungem în Dughla, punctul de start al urcării abrupte de azi. Decidem să luăm pauză de prânz pentru a prinde energie. În timp ce ne savurăm pastele, povestim cu o fată care este din Canada şi împreună cu ghidul ei se îndreaptă către base camp ca şi noi.

Reuşim să ne facem curaj şi începem urcarea, care se termină pe un platou unde se găsesc monumente în memoria oamenilor ce au murit pe munte. Unul dintre ei este un şerpaş care a urcat Everestul de 10 ori (de două ori în 2 săptămâni chiar), iar a 11-a oară a fost înghiţit de o crevasă. Sunt poveştile unor oameni ai munţilor care deşi au sfârşit tragic, au respirat muntele întreagă lor viaţă.

La amiază ajungem în Lobuche. Fără să vrem ne-am făcut un program zilele anterioare, aşa că primul lucru pe care îl facem este să dormim. Urmează mâncarea şi seara petrecută lângă foc, citind.

Când intrăm în sala de mese, locul este plin. Încercăm să căutăm un loc cu privirea şi îl zărim pe Bob, americanul pe care l-am cunoscut în Namche. De-a lungul zilelor ne-am tot intersectat cu el şi am ajuns să ne cunoştem tot mai bine. Ne face semn să ne alăturăm lui. Imediat ce primesc meniul încep să caut ceva care să îmi facă cu ochiul. Ca de obicei, e o decizie între orez, cartofi şi paste. Nu mă atrage nimic şi ridic privirea în speranţa că se va schimba ceva până când mă voi uita iar. Mă uit în faţa mea şi atunci am marea supriză să îl văd pe Kilian Jornet. Inima începe să îmi bată tare, i-l arăt şi lui Rareş şi nu ştiu ce să fac. Fără să vreau repet ca o casetă stricată:"oh, my God! oh, my God! it's Kilian !". Bob nu ştie cine e şi încerc să îi sumarizez: cel mai tare alergător montan din lume. Cum i-am citit una dintre cărţi ştiu detalii despre copilăria lui şi încep să îi povestesc. Între timp Rareş merge să îl roage să facă o poză cu fana disperată ce stă în faţa lui. Acceptă şi Rareş merge după aparat. Între timp îmi amintesc că trebuia să comand de mâncare, însă Bob îmi zice simplu: "you're not going to be able to eat tonight" (nu o să poţi mânca în seara asta). S-ar putea să aibă dreptate.

După ce revine Rareş cu aparatul facem fotografia mult dorită. Cineva din cabană îl recunoaşte şi vine şi el să facă poză. Eu sunt surprinsă doar că nu a reacţionat toată cabana ca mine. Şi când te gândeşti că făcuse mişto un prieten de acasă că ne caută Kilian prin Nepal şi ştiam că e acolo. Dar nu mi-am imaginat că o să fie în aceeaşi cabană cu noi.

Revin la masă şi nu ştiu cum, dar reuşesc să comand mâncarea. Petrecem seara cu Bob despre care aflăm tot mai multe. Ba chiar îşi aminteşte în final de Kilian şi ne povesteşte cum îl tot caută pentru a petrece timp cu el (Kilian pe Bob). I-a cerut şi adresa de acasă pentru a merge în vizită, însă el i-a spus: ok, câteva zile, dar să nu devină săptămâni! l-a căutat şi aici în cameră însă l-a cam deranjat şi Bob i-a zis:" Omule, sunt obosit! du-te şi aleargă nişte maratoane!". În situaţia dată mă bucur doar că îl cunosc pe Bob. Glumim desigur :-)

După ce Bob se retrage în camera, noi ne cufundăm din nou în cărţile noastre. Rareş constată că şi Kilian face acelaşi lucru şi decide să îl invite la masa noastră. Dacă are chef super, dacă nu, e ok. Eu am impresia că l-am deranja, însă în final e decizia lui. Primeşte invitaţia şi spre încântarea mea acceptă. Vine la masa noastră şi nu ştiu cum să fac să nu pun prea multe întrebări. Cea care mă roade mereu când e vorba de oameni care şi-au transformat pasiunea în meserie e: nu devinde obositor? nu sunt momente în care ai vrea să stai acasă dar trebuie să ieşi? Răspunsul este nu. Munca lui constă în zilele dedicate sponsorilor, care se traduc în conferinţe, şedinţe foto, interviuri. În rest face ce iubeşte el mai mult, e în mijlocul munţilor.

Nu în fiecare zi îţi întâlneşti eroii în persoană, iar astăzi am avut oportunitatea asta. L-am avut pe Kilian doar pentru noi pentru o oră. Am putut să îl întrebăm ce ne trece prin cap şi să vedem cum e ca persoană. A fost o seară pe care o s-o ţin minte.