#8 - în base camp — brambura.net

Ştiu că şi azi va fi o zi grea, însă e ziua în care ne vom atinge obiectivul şi vom ajunge în base camp. Ne trezim mai devreme decât de obicei, pentru că trebuie să ajungem de dimineaţă în Gorak Shep unde plănuim să înnoptăm. De acolo până în base camp estimarea e de 4 ore doar dus şi trebuie să ne şi întoarcem.

Traseul către Gorak Shep e destul de lin în fapt, însă evident că eu îl simt extrem de dificil. Din nou lipsa de aer îşi spune cuvântul şi ne ia timp dublu faţă de estimare. Ajunşi aici, intrăm în prima cabană pe care o găsim. Pe măsură ce am urcat, satele au devenit tot mai mici iar posibilităţile de cazare tot mai puţine. Cu toate astea nu am avut nici o problemă să găsim locuri.

O dată cazaţi, îi propun lui Rareş să ne odihnim. E doar 9 dimineaţa şi un ghid ne-a spus că de fapt durează doar 2 ore să ajungem în base camp. Mă simt rău şi sper ca o oră de odihnă să facă diferenţa. Problema e că atunci când stăm pe loc nu îmi dau seama cât de greu o să-mi fie să urc. Abia când suntem pe traseu şi muşchii ţipă la mine iar plămânii cer aer cu disperare realizez gravitatea situaţiei.

Aşa se face că în jurul orei 11 pornim către base camp cu speranţa ca odihna scurtă să facă diferenţa. Cu toate astea fiecare pas doare şi trebuie să iau pauze din minut în minut. Starea de rău nu m-a lăsat nici să mănânc aşa că resursele mele se apropie de 0. Cred că sunt foarte aproape de extenuare. La 10 minute de la plecare mă opresc şi îi mărturisesc lui Rareş că nu mai pot continua. Pur şi simplu nu mai am energie nici măcar pentru un pas. Îmi spune că e ok şi să ne întoarcem şi îi răspund: "Dar Rareş, e atât de aproape ...". Atunci mă pune să mănânc forţat o ciocolată şi să beau apă, iar apoi pornim cu paşi extrem de mici. Parcă învăţ din nou să merg. Încerc să mă concentrez pe fiecare pas şi să ignor traseul în ansamblul lui. Aşa se face că în curând cineva ne anunţă că am ajuns la jumate şi încep să mă relaxez. Vom ajunge. Între timp încep să mă uit în jur şi realizez că suntem pe o vale superbă, la poalele munţilor ce despart Nepalul de China. Peisajul te lasă fără cuvinte.

N-am cuvinte să descriu ce am simţit când am ajuns în final la base camp. Pentru mine traseul ăsta a fost cea mai mare provocare din viaţa mea şi a trebuit să îmi depăşesc câteva limite ca să îl termin.

Base campul se dovedeşte a fi suprapopulat, în special de către grupul de coreeni care au decis să campeze aici şi să înştiinţezepe toată lumea de prezenţa lor (ţipă şi fac gălăgie). Aşa că noi ne facem poza "de vârf" şi ne retragem.

Întoarcerea o facem în acelaşi ritm "alert". De data asta e mai multă coborâre. Înapoi la cabană luăm masa (dhal bat din nou) şi îi povestim lui Bob cum în seara anterioară l-a căutat Kilian dar pentru că plecase deja la somn, a decis să rămână la masă cu noi. Pe la 6 deja nu mai pot sta în picioare şi ne retragem la somn. Cu toate astea nu reuşesc să dorm în timpul nopţii prea mult, dar despre asta în următoarea postare.