#9 - înapoi în aer oxigenat

Înainte să venim în Nepal, una din marile mele griji era frigul. Îmi era teamă că la altitudini mari temperaturile o să scadă foarte mult. Termenul meu de comparaţie era frigul de prin munţii noştri care spre toamnă deja devine curajos (în special în timpul nopţii). Aşa că m-am înarmat cu cele mai călduroase haine pe care le aveam şi am mai cumpărat câteva pe deasupra. Să fiu sigură.

M-am înşelat. Nici măcar în Gorak Shep, la 5100m altitudine nu am avut probleme. Deşi seara temperaturile scădeau sub 0 grade şi nu aveam încălzire în cameră, o dată ce intram în sacul de dormit era ok. Nu toată lumea era de acceaşi părere totuşi. În special persoanele venite din zone mai călduroase îl resimţeau şi se plângeau.

Azi m-am trezit cu gândul că a venit ziua coborârii. Planul este să urcăm şi Kala Patthar mai întâi, un vârf din apropiere despre care am auzit că oferă o privelişte superbă asupra tuturor munţilor din jur. Dar nu mă simt în stare. În timpul nopţii m-am trezit de vreo două ori. Inima îmi bătea tare deşi nu făceam nici un fel de efort iar respiraţia îmi era neregulată. Am şi o durere de cap intensă care e clar simptom de rău de altitudine. Hotărâm să coborâm direct.

Micul dejun îl luăm cu Bob şi cu şerpaşul lui. Bob avea în plan un circuit mai lung, care implică parcurgerea a 3 trecători. Însă şi el se simte rău şi va coborî. De-a lungul timpului multă lume a renunţat, sau a rămas în urma noastră pentru a petrece mai multe nopţi într-un loc şi a se aclimatiza.

Pornim încet şi sper că pe măsură ce vom coborî o să scap de durerea de cap. Obiectivul zilei de azi este Dingboche, însă în funcţie de timp poate vom continua. Cu cât mergem mai mult azi, cu atât ne rămâne mai puţin pentru mâine, când trebuie să ajungem în Namche. Mie mi-ar plăcea tare mult să reuşim să mergem mai departe pentru că în Dingboche chiar nu mi-a plăcut.

Cu Rareş ne luăm de poveşti şi fără să ne dăm seama ne trezim în mijlocul unui peisaj de vis. Pe aici am trecut şi la urcare dar parcă nu-mi amintesc să fi fost chiar aşa. Suntem în mijlocul unei vai, înconjuraţi de munţi, între Dughla şi Dingboche. În faţa noastră se află Ama Dablamul înzăpezit, însă munţii din spate sunt stâncoşi şi închişi la culoare.

Ajunşi în Dingboche ne e clar că vom continua până în Pangboche. Începe să ne ameninţe vremea rea, dar în final se dovedeşte a fi indulgentă cu noi. 2 ore mai târziu intrăm în satul în care vom înnopta.

Alegem o cabană la întâmplare şi suntem suprinşi de cât de curată şi spaţioasă e camera pe care o primim. Nici nu ne-am dat seama că pe măsură ce am urcat spaţiile au devenit tot mai mici şi condiţiile tot mai precare. Oare aş putea să fac primul meu duş după 6 zile? Se dovedeşte că duşul normal nu funcţionează şi singura opţiune ar fi o găleată de apă caldă. Prefer totuşi să mai aştept o zi, până mâine când vom sta în aceeaşi cabană ca la urcare şi când am făcut ultimul duş de fapt.

Seara ne alăturăm altor 2 oaspeţi în sala de mese, care sunt din Belgia şi se îndreaptă şi ei spre base camp. În discuţiile cu şerpaşul lor despre traseu îmi pare că se supraestimează puţin. Ar vrea să sară peste ziua de aclimatizare de poimâine şi să mărească distanţele propuse de ghid. Aşa de mult mi-ar plăcea să aflu finalul poveştii lor: ajung la destinaţie? Culmea este că ulterior ne întâlnim cu ei în Kathmandu şi aflăm răspunsul la o cafea: ajung însă se simt rău şi pentru că asigurarea le acoperă cheltuiala, decid să cheme un elicopter care în 20 de minute îi şi coboară până în capitală. Asta da asigurare.

Noaptea dorm neîntoarsă pentru prima oară după câteva zile bune. În sfârşit mă simt din nou bine.

Rezumatul zilei: