Am hotărât că vreau să particip anul acesta la Via Maria Theresia după ce am citit cartea lui Tibi. Deşi auzisem şi înainte, atunci am aflat mai multe despre Tăşuleasa Social şi mi-am dat seama că e un proiect foarte frumos.
Ne-am înscris deci la proba de semimaraton cândva în vară, iar după, tot ce aveam de făcut era să aşteptăm. Bine, şi să ne antrenăm dar asta recunosc că nu prea era în plan. Nu mai mult decât alergările pe care oricum le facem săptămânal. Asta pentru că eu nu sunt deloc prietenă cu temperaturile ridicate. Ba dimpotrivă, mă chinuie de-a dreptul, aşa că verile nu sunt un moment propice pentru depăşirea limitelor.
Vineri seara am plecat spre Bistriţa, oraşul natal al lui Rareş. Obosiţi după o săptămână de lucru, nici unul din noi nu a găsit energia necesară să îşi facă temele legat de concurs. Sau poate că ne bazam pe celălalt. Oricum ar fi, mare lucru nu citiserăm noi. Ba chiar ultima versiune pe care o ştiam era că nu se poate ridica kitul decât vineri seara şi cum noi nu ajungeam atunci, am sunat un prieten să ne ajute. Numa' bine însă că între timp se modificase situaţia şi am aflat că le putem lua şi de dimineaţă. Perfect, deci tot ce aveam de făcut era să ne prezentăm la start.
Ştiam că startul şi finishul sunt în puncte diferite şi că se pun la dispoziţie autobuze pentru a ne putea deplasa de la unul la altul. Ce nu ştiam însă era că de la finish autobuzul nu mergea până la punctul de start, care se află la vreo 12 km de Colibiţa, ci doar până la o pensiune de pe malul lacului. Cei 12 km ar fi trebuit să îi parcurgem de dimineaţă cu autobuzul pus din nou la dispoziţie de către ei. Ce am făcut noi? Am mers relaxaţi cu maşina personală până la start, unde am ajuns cu vreo 20 de minute înainte.
Când ajungem în sfârşit, pentru că ni se părea că nu se mai termină drumul forestier, avem onoarea să fim certaţi (vorba aia, să ni se tragă o săpuneală) de însuşi Tibi. Ce căutăm cu maşina personală acolo? Şi cum plănuim să o recuperăm după concurs? Păăăăi ... nu vine autobuzul până aici? Nu! Ok... Vedem noi cum facem. Important e că am ajuns la start acum şi că în câteva minute pornim.
Ne ridicăm repede kiturile şi ne găsim un loc în mulţimea de oameni. Atmosfera e atât de faină. Şi miroase a brad. Iar muzica parcă îţi intră direct în sânge. Ah ce dor îmi era de munte şi de alergare. Se anunţă o zi frumoasă.
Planul meu pentru azi este să merg într-un ritm lejer, care să îmi permită să mă bucur de fiecare aspect al experienţei. Va fi prima oară când voi încerca să fac asta. Va fi prima oară când nu o să trag de mine ca disperata pentru ca a două zi să mă simt de parcă m-ar fi călcat trenul. Ei, dar ăsta nu este şi planul lui Rareş. El merge pe varianta veche.
La scurt timp după start, îl îndemn să meargă înainte. Îl văd că ar accelera şi că îl încetinesc. Imediat după îşi pune căştile în urechi şi dus e. Iar eu rămân înconjurată de oameni, urcând uşor încă în alergare. Când drumul forestier se termină şi apare poteca de munte ce urcă abrupt spre Vârful Bistricior, îmi scot beţele la înaintare şi pornesc hotărât în sus. Tot fiind atentă ba la paşi, ba la lumea dimprejur, ba amintindu-mi să miros pădurea, imediat ajung la baza vârfului, la primul punct de alimentare.
Aici, voluntarii sunt plini de energie. Privesc spre masa cu bunătăţi şi văd brânza. Înfulec repede câteva bucăţi şi plec mai departe. Asta nu înainte să mă înarmez cu o sticlă de apă, pentru că urmează o urcare serioasă. Urcare ce zboară printre pauzele de mâncat afine. Concursul concurs, dar şi afinele ... nu le poţi ignora.
Pe creastă priveliştea mă lasă fără cuvinte. Am din nou sentimentul de libertate pe care doar pe munte îl simt. Ştiu, sunt dependentă.
Imediat ce cobor de pe vârf întâlnesc un nou grup de voluntari. Şi ei plini de viaţă şi binedispuşi. Cred că la concursul asta s-au adunat cei mai faini oameni, şi doar ei. Nu-mi vine să cred câtă energie au. Şi ce mult contează încurajările lor.
Continui binedispusă, în acelaşi ritm al melcului turbat. Încet, că nu ne grăbeşte nimeni. Întru în vorbă cu o fată care merge cam deodată cu mine şi aflu de la ea că urmează să se mute în Braşov, oraşul meu natal. Nu-i nevoie să îmi explice prea mult de ce a luat decizia asta. E de ajuns să ştiu că iubeşte muntele şi înţeleg.
Când se termină porţiunea de creastă (asta nu înainte să şi bălăuresc o tură prin nişte jnepeniş), intrăm într-o zonă în care relieful devine mai blând.
Încă un punct de alimentare, o coborâre prin pădure şi ... surpriză: o nouă urcare. Dacă mă întrebaţi pe mine, aş zice că e o urcare chiar semnificativă. Ba la un moment dat, atât şi eu cât şi băiatul care se nimereşte să fie în acelaşi ritm, avem impresia că nu se mai termină. Păi nu era vorba că după vârf mergem tot la vale? Sau că urcările sunt nesemnificative? Parcă aşa înţelesesem eu din profilul traseului.
Răsuflu uşurată când în final se termină. Am început să mă resimt şi nu mai merge nici o urcare. Nici măcar doi paşi. Până la final nu scap de tot de ele, însă chiar nu mai e nimic de speriat. Aproape de finish ceasul îmi arată vreo 22 de km iar eu încă nu aud gălăgia de la final. Unde e muzica, unde e dj-ul? Uuuuunde sunteţi? Le aud abia când sunt la vreo 200 de metri de ele şi trec linia de sosire cu zâmbetul pe buze. Îmi iau în primire medalia şi caut un colţ de iarbă pe care să mă pot întinde. Rareş mă aştepta aici.
După o pauză în care îmi recapăt suflul şi schimbăm impresii despre traseu şi organizare, vine rândul mâncării. Corpul s-a mai liniştit şi începe să îşi ceară partea. Mergem să studiem cum merg lucrurile şi în scurt timp întru în posesia unei farfurii cu vârf de merinde. Mai departe, vorba fabulei: "Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit". Savurăm masa în timp ce ne bucurăm de atmosferă. Concursul asta îmi pare atât de special. Încerc să îmi dau seama ce anume îl face aşa, dar cred că e un cumul de factori. E muzica, sunt familiile care stau întinse pe iarbă, e grupul de drumeţi care ajunge la finish într-o atmosferă de sărbătoare, sunt voluntarii neobosiţi şi alergătorii care termină concursul obosiţi, dar zâmbitori.
După ce terminăm de mâncat îl auzim pe Tibi anunţând la microfon plecarea următorului autobuz spre Colibiţa. A venit momentul să ne facem curaj să pornim şi noi. Autobuzul se prezintă la locul şi ora stabilite şi plecăm înapoi spre lac.
Ajunşi aici, urmează partea cea mai dificilă. Cum facem să recuperăm maşina aflată la 12 km distanţă? Pornim la pas şi începem să facem semn cu mâna în speranţa că se îndură cineva de noi. Ceea ce se şi întâmplă pentru că în câteva minute cineva opreşte. Vestea proastă este însă că merge la o pensiune aflată la vreo 2-3 km distanţă doar. E bine şi atât. Mergem câteva minute cu ei deci, după care reluăm procesul. De data asta însă nu se mai arată nimeni dispus să oprească.
Iată-ne aşadar mergând la pas pe asfalt, prin soare, după ce am alergat azi vreo 22 de km, cu încă 9km inantea noastră. Evaluez situaţia şi îmi dau seama că nu e nevoie să mergem amândoi. E de ajuns unul dintre noi. Îl rog pe Rareş să meargă doar el, iar eu mă aşez undeva la umbră, pe marginea drumului. Imediat ce pleacă îmi şi primesc pedeapsa pentru abandon, pentru că la 2 minute după ce încep să mă uit pe telefon, ecranul i se stinge brusc. Diagnostic ulterior: display ars. După ce apăs toate butoanele pe care le are şi încerc şi câteva combinaţii, înţeleg că nu mai e nimic de făcut şi renunţ. Acum, nu-mi rămâne decât să aştept. Şi să aştept ... şi să aştept.
O oră mai târziu se întoarce Rareş victorios, alături de un prieten care locuieşte în zonă. Azi a urcat şi el pe Bistricior şi tocmai ce se întorceau acasă când l-au văzut pe Rareş mergând singur şi trist pe marginea drumului. Norocul lui a fost că asta s-a întâmplat imediat după ce eu am abandonat (mulţumim Călin).
Acum sunt salvată! Obosită, dar uşurată că s-a terminat cu bine. Ce frumos a fost concursul ăsta. Via Maria Theresia pare a fi mai mult decat un concurs. E un adevărat festival al muntelui.. Presimt că o să spun prezent şi la anu'.
