Primul concurs de alergare la care am participat vreodată a fost în cadrul Maratonului Internațional Cluj, în aprilie 2013. A fost pe-atunci o curiozitate mai mult, însă după nu m-am mai putut opri. De-a lungul anilor am avut suișuri și coborâșuri în ceea ce privește motivația. Au fost momente în care mi-aș fi dat demisia doar să mă pot concentra pe asta, în care aveam calendar de antrenamente și citeam pe subiect cât puteam. Au fost însă și alte momente în care vroiam să alerg de plăcere și atât, fără timpi, fără concursuri, fără nici un plan. Oricum ar fi însă, plăcerea pentru alergare a rămas constantă.
Dacă mă gândesc bine, cred că nu v-am povestit niciodată de ce iubesc alergarea atât de mult. Sunt oameni care îmi spun că li se pare plictisitoare, că au nevoie să se concentreze pe ceva care să le distragă atenția de la efort. Și pot să înțeleg asta. Pot să înțeleg că fie nu au trecut de alergatul în cerc pe o pistă pentru a ajunge la copaci, dealuri și munți, fie pur și simplu nu e suficient pentru ei.
Pentru mine alergarea are efect de terapie. Nu doar o dată două ture de parc după o zi grea de lucru au fost ca o injecție de calm și liniște. Gândurile mi s-au evaporat, mintea mi s-a liniștit și am început să respir din nou. Și am dat exemplul cu parcul ca să nu credeți că alerg exclusiv în pădure. Dar indiferent de loc, alergarea are efectul ăsta asupra mea și când am nevoie de el nu mai contează altceva.
Un alt motiv pentru care alerg este că atunci mă simt cel mai bine fizic. Metabolismul mi se reglează, corpul îmi funcționează ca ceasul parcă, dorm mai bine, mănânc mai bine (și fără regrete), cu alte cuvinte totul este cum ar trebui să fie. Și ca să obțin efectul ăsta e suficient să alerg de 2 ori pe săptămână, nu vă imaginați că în fiecare zi.
Alergatul este pentru mine și un mod de a mă conecta cu natura într-un timp scurt. Într-un weekend în care nu avem tot timpul la dispoziție, o alergare de 4 ore pe un traseu de semimaraton devine suficient să simt că nu a trecut degeaba. 4 ore în care parcurgem o distanță destul de mare încât să se schimbe peisajele și în care ne putem clăti ochii și mai ales să respirăm aer curat.
Alerg și pentru că mă provoacă. Indiferent de cât de ușor vreau să merg, de cât de proastă e ziua pe care o am, alergatul mă scoate din inerție și îmi reamintește de fiecare dată că e nevoie de efort din partea mea. Și asta îmi place. Probabil pentru că satisface spiritul competitiv din mine, sau orgoliul pentru că îmi spun că nu oricine poate face asta, nu știu.
Dacă înainte să îl cunosc pe Rareș aveam toate motivele enumerate până acum să alerg, după, a devenit și o modalitate de a mă conecta cu el. Nu doar o dată povesteam despre cum ne-a fost ziua de lucru în timp ce gâfâiam pe potecile din Făget (pădurea de lângă Cluj), fără nici un om în jur și fără nici o altă distracție. Pentru mine sunt printre momentele cele mai de calitate petrecute împreună.
Și că tot a venit vorba de rolul alergatului în interacțiunile cu ceilalți, este și o modalitate de a cunoaște oameni frumoși. Fie ieșind la alergările de grup din orașul tău, fie prin intermediul concursurilor, ocazii sunt să interacționezi cu ceilalți și să descoperi comunitatea frumoasă strânsă în jurul acestei pasiuni comune.
Cam astea sunt motivele pentru care alerg eu. Dacă nu o faci deja, sper să te pună pe gânduri. Dacă ești super pasionat, sunt curioasă, tu de ce alergi?
