Au trecut aproape 9 luni de când sunt mamă de 2. Am lipsit de aici din mai multe motive, unul dintre ele fiind faptul că am avut nevoie de timp să procesez ce mi se întâmplă. Tranziția de la un copil la 2 nu mi se pare ușoară și pare că nu se termină niciodată. Bebelușii se schimbă atât de mult de la o lună la alta, iar Victor trece și el prin schimbări emoționale.
Cum e viața cu 2 copii? Tumultoasă și monotonă în același timp, grea și frumoasă. Dacă sunteți părinți știți deja, al doilea copil doar adaugă mai multă sare și piper experienței.
Pandemia mi l-a adus pe Rareș acasă și asta a făcut, ironic, viața cu 2 copii mai ușoară decât cu unul. De fapt, anul ăsta am avut ce mi-a lipsit enorm la Victor: sportul constant. Pe rând, împărțind metodic zilele săptămânii, fiecare și-a ales zilele în care să alerge. Și pe deasupra am plusat și cu yoga serile. Când mai aveam energie. Am avut deci timp pentru mine, timp să mă reechilibrez și să încerc să regăsesc starea de bine. Și a făcut o diferență enormă.
De când am devenit mamă am început o transformare interioară. Am trecut de la o viață împărțită între birou și coclauri, la una petrecută doar acasă. Și cât mă bucur că am făcut ca acasă să fie exact așa cum ne doream. Simt că viața de dinainte să am copii e undeva departe și chiar dacă am venit cu un bagaj mare din ea, ce trăiesc de când a venit Victor e o nouă etapă. Fără să încerc să dramatizez, ci doar să vă explic ce și cum simt.
Mult timp am tânjit după munte. Și cred că dacă nu venea Horia (planificat, dorit și mult așteptat), m-aș fi întors la el repede. Faptul că a crescut însă perioada în care îmi este încă inacesibil m-a obligat să mă uit mai mult în mine, la valorile și dorințele mele. Și când am căutat, am înțeles: muntele va fi mereu o pasiune mare pentru mine și mă voi întoarce la el cu prima ocazie. Dar nu va mai fi niciodată la fel. Dacă voi pleca fără copilași voi fi cu gândul la ei. Și cred că asta e mămicia de fapt. Oriunde ai fi și orice ai face (și am o bănuială că și indiferent de vârsta lor) inima și mintea îți vor fi și cu ei. Așa că am decis să nu mai tânjesc, ci să conștientizez momentele și să încerc să le valorific. Să trăiesc momentele de acum.
Într-o zi mi-am dat seama că Victor crede că eu am superputeri. Că pot să fac orice. S-a uitat la o prăjitură la magazin și mi-a zis: faci și tu mami? Am înțeles apoi că eu sunt stâlpul lor. Dacă ceva nu e bine, vor la mine. În brațele mele se simt atât de în siguranță, încât cred că le pot lua durerea cu mâna. Când îi iese câte un dinte lui Horia, imediat ce îl iau în brațe se liniștește, deși știu că durerea este încă acolo. Se lipește de mine și îi e suficient. Îmi place rolul ăsta.
Sunt conștientă însă că plăcerea asta e una periculoasă. Te face să te simți un fel de semizeu, să crezi că ai toate răspunsurile și mai ales util, dorit. Mi-a trebuit mult timp să mă adaptez la noul rol (cred că dacă aș fi fost genul de persoană care să poate să nu iasă o zi întreagă din casă ar fi fost mult mai ușor). Și mă gândeam într-o zi: ce mult din tine trebuie să dai atunci când sunt mici copiii, pentru ca apoi să poți să îi lași să plece și și pe parcurs să îți amintești mereu că sunt persoane distincte. Mi se pare nedrept, înțeleg de ce atunci când copiii pleacă de acasă te poți simți stingher și pierdut. Cred că e necesară o luptă continuă pentru a te păstra pe tine în călătoria asta de părinte.
Mă uit la ei și mă topesc, n-am știut până acum cât de mult poți iubi o altă ființă umană. Total, necondiționat. Dar dacă sunteți părinți nu e o noutate ce vă zic. Și dacă nu, o să ziceți că e un clișeu. Și aveți dreptate.
