Nu știam unde vom merge dar știam că îmi e dor de priveliști văzute de sus, de senzația aia pe care o ai când inspiri aer adânc după o urcare grea, în timp ce privești lumea aflată la picioarele tale.
Inițial ne gândeam la Munții Rodnei dar când Ștef ne-a evidențiat faptul că nu prea e umbră pe-acolo ne-am dat seama că nu e tocmai o opțiune. Așa că am mers pe o alternativă inspirată tot de la el: Piatra Cetii. Eu mai fusesem o singură dată acum câțiva ani și oricum nu prea mai țineam minte mare lucru, deci era o ocazie bună să revedem locurile.
Dimineața a curs în ritmul lui Victor, fără să ne grăbim în nici un fel. Adevărul e că nu eram setați să ajungem până sus. Aveam nevoie de o direcție și aer curat și le aveam. Cu puțin timp înainte să pornim se hotărăsc și Adi și Ilinca să ni se alăture.
După un drum de mai bine de 2 ore găsim intrarea în traseu și suntem gata de pornire. Imediat însă pierdem marcajul bandă roșie, despre care Rareș își amintește că urcă pe culmea de lângă noi. Și are dreptate pentru că îl regăsim imediat ce urcăm pe ea.
Încă de la început pulsul crescut îmi amintește cât de neantrenata sunt. Ce mult a trecut de când am făcut o urcare adevărată. Îi tot rog pe ceilalți să încetinească ritmul pentru că de data asta eu sunt cea mai înceată din grup.
Prima parte a urcării o facem într-o oră jumate iar la finalul ei zărim Piatra tronând deasupra noastră. Îmi amintește puțin de Scărița-Belioara parcă. Deși pare aproape, mai avem încă o urcare abruptă până sus. O luăm deci încet la pas, de data asta cu pauze de respiro în care ne și bucurăm de peisajele ce încep să se intrezareasca. Și treptat, în timp ce ne luptăm cu spinii care insistă să se agațe de pielea mea dezgolită și să îmi și lase câteva amintiri, ne apropiem de vârf. Înainte să pășim pe el însă facem o pauză pentru că se trezește Victor. Prima oară după multe ore, se vede treaba că îi priește aerul curat. După ce mănâncă adoarme din nou, complet neinteresat de priveliști.
Noi ne continuăm drumul și facem o nouă oprire la avenul Piatra Cetii care nu pot spune că ne impresionează prea mult. Eu una sunt prea cucerită de văile și dealurile care se văd în depărtări, de verdele care îmbracă peisajul și florile care colorează bucăți din el.
Coborârea o facem din nou prin pădure, de data asta pe marcajul cruce galbenă. Deși inițial suntem "puțin" pierduți (asta pentru că ne bazăm doar pe amintirile lui Rareș la care Adi e destul de sceptic), în final ieșim de pe triunghiul roșu din prima parte a coborârii și îl găsim. O luăm deci la pas urmați de câteva capre care insistă să se țină după noi o vreme pentru ca mai târziu să fim nevoiți să oprim din nou. De data asta suntem uimiți de marea de soc care ne înconjoară. Mirosul e absolut îmbătător și mă determină să fac o nouă încercare de a face suc, după cea eșuată de anul trecut (nu mă întrebați cum ratezi un suc de șoc, dar eu am reușit). Culegem deci mai multe flori decât avem nevoie și apoi dăm drumul la pas pentru a reveni la mașină. Valea se dovedește a fi mult mai lungă decât ne așteptam pentru că după o vreme tot avem impresia că după următoarea curbă va apărea șoseaua. În final apare și încheiem bucla cu 800 de metri de mers pe asfalt.
Seara realizez încă o dată ce dor îmi era de senzația de oboseală pe care o ai la sfârșitul unei zile petrecute la aer curat, de somnul adânc ce îi urmează și de bucuria care se imprimă parcă în suflet și rămâne acolo câteva zile.
