În fiecare an mă regăsesc spunând: “Doamne, ce toamnă frumoasă!“. Iubesc perioada asta a anului când frunzele se îngălbenesc și încep să cadă, când afară este răcoare dar nu frig încă. Este și una dintre perioadele în care nu mă mai atrag crestele ci prefer dealurile, cu pădure multă și case răsfirate ici-colo. Mi-l imaginez parcă pe Creator cu o pensulă în mână și spunându-și: “hm … aici adăugăm puțină culoare, aici punem iarbă pentru animale … ar merge și câteva case… da, perfect.”. Și e perfect.
Sâmbătă ne-am pornit inițial spre Scărița-Belioara pentru că apoi să ne dăm seama că se făcuse prea târziu. Așa că am schimbat direcția și ne-am îndreptat spre Ardașcheia. Zic spre pentru că știam de la început că nu vom atinge noi nici un vârf. Scopul era să ne bucurăm de plimbare și de vreme. Și cum Victor stă în marsupiu doar când doarme, nu avea sens să ne urcăm prea sus.
În formație de 6 adulți și 3 copilași, prima parte a zilei ne găsește la ieșirea din sat, pe o păturică, unde se întâmplă o socializare bebelușească.
Mai târziu aceiași bebeluși dormeau duși în timp ce noi adulții încercăm să adulmecam cât mai mult toamna. Nu știu cât timp a trecut de la ultima drumeție. Oricum mult mai mult decât ar fi trebuit să treacă.
Prinși în priveliști și povești, ajungem la izvorul din cale iar apoi continuăm spre o șa pe care o zărim în depărtare. Ștef estimează o jumătate de oră până acolo. Acela va fi punctul maxim al traseului.
Întoarcerea o facem cu un bebeluș proaspăt trezit din somn, fascinat de fiecare element din jur și dornic să cunoască lumea cum știe el: gustând-o.
Pe înserat urcăm în mașină cu puțin regret. Pentru o clipă uitasem cât de puțin îți trebuie să fii fericit.
