Ziua a 3-a avea să fie dedicată drumului din Andalsness către fiordul Geiranger. Aflat la doar câțiva kilometri de campingul în care ne aflam, peisajul ne-a uimit înainte să intrăm pe Trollstigen (un fel de Transfăgărășan al lor).
Zilele astea am senzația că mă aflu într-un film la care m-am uitat de multe ori. Natura îmi pare extrem de sălbatică și emană forță prin toți porii ei. Fiecare stâncă, fiecare munte, fiecare râu învolburat creează cadrul perfect pentru o nouă fotografie.
După o oprire scurtă pe malul unui râu, continuăm pe serpentinele ce urcă abrupt. Atât de abrupt că îmi pare prea scurt și parcă ajungem sus într-o clipită. Aici, puncte de belvedere, pasarele care duc către ele, o grămadă de lume și totuși nici urmă de mizerie, sau muzică dată la maxim, sau voci ridicate (știți voi la ce mă refer).
Cu un Victor morocănos nu zăbovim prea mult pe la punctele de belvedere și revenim la mașină. E și destul de rece, mașina ne arată 8 grade doar. Nu că mă plâng, știu demult că sunt un om al frigului, dar nu ne-am echipat pentru temperaturi atât de scăzute.
Continuăm apoi prin golul alpin încercând să luăm cu noi atât peisajul în ansamblul lui cât și detalii din el. Eu în continuare îmi imaginez că pe fiecare creastă ar putea fi Kilian Jornet sau Emelie Forsberg. Ah, nu v-am zis. Ei aici locuiesc, la nici 15 km de campingul în care am stat zilele astea. Și după întâlnirea din Nepal cu Kilian îmi imaginez cum ar fi să o văd în carne și oase pe Emelie. Plus că faptul că niște oameni care iubesc atât de mult muntele au ales zona asta ca reședință dă parcă și mai multă splendoare împrejurimilor.
În timp ce coborâm zăresc pe partea stânga o cafenea. Și cât îmi doresc o cafea ... Îl rog pe Rareș să oprească și mă așez apoi la o coadă ce pare a fi scurtă însă durează o veșnicie până să întru în posesia ei. Și între timp văd eu un puhoi de oameni pe un pod din apropiere. Și toți sunt înarmați cu telefoane, aparate foto, fiecare cu ce are. Măi să fie, ce e acolo așa pozabil? Nu mă pot abține și după ce capăt în sfârșit cafeaua merg să văd și eu minunea. Sub pod se află dita mai canionul, iar apa învolburată creează un spectacol de-a dreptul. Fug repede la mașină să îi dau și lui Rareș vestea: am oprit din greșeală la un alt obiectiv turistic pe care trebuie să îl vadă și el.
Ne continuăm apoi drumul spre fiordul Geiranger, despre care știm că este patrimoniu UNESCO. Având în vedere că mie toate mi se par spectaculoase, mă întreb ce îl face special pe ăsta. Și urmează să aflu, însă înainte avem parte de o nouă supriză: feribotul. Se pare că trebuie să trecem apa cu mașina. În cele câteva minute (nu știu dacă sunt vreo 20 în total, nu cred) mă tot învârt pe vasul ăla încercând să văd fiecare parte a fiordului pe care îl străbatem.
Citeam într-un ghid că drumul pe care îl parcurgem noi azi te face să simți că faci parte dintr-un basm norvegian. Da ... înțeleg exact ce vor să zică. Parcă la fiecare cotitură mai e ceva de văzut, peisajul se schimbă complet și apare ceva nou, neașteptat.
Coborârea spre fiord o facem pe drumul supranumit al Vulturului. Înaintea noastră apare din senin, de după stânci verticale aproape, fiordul. Iar eu când îl zăresc înțeleg instant de ce e atât de apreciat.
