Oficial Norvegia este printre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut în viața mea. Dacă nu chiar primul. Asta îmi spuneam în timp ce mă aflam în golul alpin, în apropiere de telecabina Loen.
A fost poate singura dată până acum când am ales să urcăm cu telecabina și nu pe jos. Clar ne-am fi bucurat de plimbare și fără o scuză bună nu mi se pare că merită banii. Dar cum cu Victor în brațe nu ajungem noi prea departe, am ales să mergem la sigur și să urcăm cei 1000 de metri în 7 minute.
De sus, priveliștea strălucea parcă sub soarele ce s-a arătat după câteva zile. Mai departe am ales să facem o plimbare pe traseele dimprejur, pentru că măcar puțin trebuia să explorăm zona.
Și în timp ce Victor dormea la pieptul meu iar noi înaintam pe creastă, în bătaia vântului, deodată am simțit că trăiesc un sentiment pe care nu l-am mai avut demult. M-am tot gândit, am analizat, vroiam să aflu concret ce e. Și am descoperit: era sentimentul dat de mirosul de zăpadă combinat cu faptul că mă aflam în gol alpin. În depărtare puteam zări ghețari și vârfuri semețe iar sub noi apa turcoaz (era chiar culmea să aibă o culoare urâtă, trebuia să contribuie și ea la frumusețea dimprejur).
Am și acum în minte imaginile pe care le-am văzut de sus și probabil că vor rămâne reprezentative pentru Norvegia. Următoarea oprire: Urke.
