Auziserăm că pe insula Runde se găsesc puffini. Mulți și îi poți vedea de aproape. Wow, ce tare! Trebuia să mergem și noi. Ne-am făcut itinerariul în așa fel încât înainte să revenim în Alesund (și de acolo acasă), să dormim în apropierea insulei.
Știam că în Islanda trebuie să mergi într-un colț al insulei pentru a-i vedea și mă gândeam că a dat norocul peste noi și îi vedem aici.
Pornim așadar într-o zi de vineri, pe la ora 15 spre insulă. Nu de alta dar ziua păsările sunt în mare și doar seara, după 18 revin la cuiburi cu pește pentru puii lor. Totul programat, gândit, ca să ne maximizam șansele. Ajunși la locul faptei, peisajul se schimbă dramatic față de ce am văzut în zilele anterioare. În depărtare se zărește marea iar în apropiere valurile se lovesc de coastă. Aerul miroase a sărat iar lumina începe să fie tot mai blândă.
În drumul nostru spre puffini întâlnim oameni care se întorc de pe traseu. Îi întrebăm curioși și nerăbdători în același timp: i-ați văzut? Dar nimeni nu pare să îi fi zărit pe undeva. Lumea se plimbă, însă pare că toți știu ceva ce noi acum aflăm abia: în perioada asta a anului nu sunt puffini. Nu se poate ... nu e ora potrivită, mai târziu sigur se întorc. Păi nu așa am vorbit? Ziua sunt în mare și seara vin înapoi. Încă nu e destul de seară.
Ne continuăm drumul de dată asta puțin îngrijorați, dar nu înfrânți. Nu încă. Ajunși la o banca unde se cere un popas, ne instalăm pentru a sta cu Victor în timp ce dăm pe rând o tură în partea asta a insulei. Primul: Rareș. Merge să vadă farul aflat la nivelul mării iar apoi pe partea cealaltă unde se află stâncile. Se întoarce victorios: i-am văzut! Sunt super jos, dar se văd. Ieeei, ce bine.
Merg apoi să văd și eu minunea. Același tur, același punct de belvedere, cu un panou ce indică ce se poate vedea de acolo: vulturi, alte păsări ale căror nume nu mi le amintesc) și puffini. Privesc în jos și văd niște stoluri de păsări care sigur nu sunt ce caut eu. Nu de alta dar au penele albe. Un fel de pescăruși în orice caz. Caut cu privirea insistent. Dacă Rareș i-a văzut sigur sunt pe undeva. Însă numa’ nu mi se arată. Încep să cred că ceva nu e în regulă. Păi nu trebuia să fie super aproape, să îi poți admira în voie? Revin la Rareș și înțeleg că a făcut o confuzie. Credea că stolurile alea mari de păsări sunt puffini. Nici vorbă!
Încet încep să îmi pierd speranța, nu înainte însă de a mai merge o dată. De-acum e trecut de ora 19, poate poate. În final însă sunt nevoită să mă resemnez: nici urmă de puffini. Noroc că insula a fost frumoasă și a dat o notă diferită Norvegiei pe care am cunoscut-o până acum. Plus că lumina de seară a completat frumos totul. Aș vrea să închei articolul ăsta optimist, dar în final sentimentul predominant este de dezamăgire.
Dar ca să nu închei așa seria de articole din Norvegia, aș vrea să vaspun câteva impresii generale despre țara asta aflată într-un colț al Europei. Acum,la câteva luni după ce ne-am întors, îmi dau seama că aș fi vrut să explorez mai mult locurile, să le iau la pas și să simt cum încet și sigur, după ce am petrecut suficient timp în mijlocul ei, mirosul îmi intră prin nări direct în suflet. Sunt însă recunoscătoare pentru că am ajuns acolo, pentru că am simțit locul și pentru că mi-am amintit cât de puternică este natură. Da, cred că așa pot descrie Norvegia în câteva cuvinte: țara în care natura îți reamintește de cât de puternică e.
