Afară ploaia s-a oprit în sfârșit iar înăuntru băieții dorm în camera alăturată. Cred că aerul curat le-a făcut poftă de somn amândurora. Eu mă aflu în mica sufragerie a apartamentului din Campingul Andalsness. Pe fereastra de lângă zăresc râul Rauma iar de cealaltă parte a lui se află șoseaua destul de circulată. După, se înalță semeț un munte, nu foarte înalt, dar abrupt, ca toți munții de aici.
Am ajuns în camping azi, după o noapte petrecută în Alesund. Drumul până acolo a constat din 3 zboruri care s-au întins pe 2 zile (da, sunt praf la cumpărat bilete de avion, e oficial). Am avut emoții, au fost primele zboruri ale lui Victor și nu știam cum o să reacționeze. Cu o noapte înainte îmi imaginam cum în momentul în care se închid ușile avionului și se presurizează el începe să plângă iar eu n-o să-l pot da jos din avion de urgență, anunțând pe toată lumea că m-am răzgândit, vreau să cobor! (situație inspirată dintr-o întâmplare reală când am încercat pentru prima oară să iau autobuzul cu cel mic și a trebuit să cobor la jumătatea primei stații). În realitate însă totul a decurs bine și Victor ne-a arătat încă o dată că de multe ori grijile sunt doar în mințile noastre, ale adulților. Pe parcursul celor 3 zboruri a dormit, s-a jucat, a mâncat, a explorat mediul, cu alte cuvinte a făcut ce face de obicei. Sigur că au fost momente când era obosit și îi era mult mai greu să adoarmă cu atâția stimuli în jur decât acasă, sau în parc. Și în final nu și-a făcut somnul, dovadă fiind noaptea de după când a dormit vreo 12 ore.
Una peste alta, cu bune și rele, a fost mai bine decât m-am așteptat și am ajuns. Norvegia ne-a întâmpinat cu o vreme posomorâtă, dar nimic nu putea să îmi strice buna dispoziție. În sfârșit vedeam cu ochii mei fiordurile pe care le admirasem de atâtea ori în fotografii.
Azi dimineață am ieșit din hotel, doar cât să facă Rareș câteva fotografii. Ieșirea asta s-a transformat însă într-o plimbare prin centrul orașului care era în apropiere. Și cum ne plimbam noi așa ne tot minunam de cât de frumos e iar eu mă întrebam cât de mult a trecut de când am trăit ultima oară sentimentul ăsta. Sentimentul de a descoperi un loc nou, recunoștința pentru momentul prezent și în același timp nerăbdarea de a vedea cât mai mult, cât mai repede.
Norvegia mă impresionează prin ordinea care pare să domine totul și prin armonia dintre om și natură. Casele de lemn, cu gazoane perfect tunse, fără garduri, îmi apar ca dovezi permanente ale bunului gust. Frumusețea locului este accentuată de liniștea care pare să învăluie totul. Trecând prin orășele și sate, nu pot să nu mă întreb unde sunt oamenii. Oare din cauza ploilor stau la adăpost? Pentru că rareori văd pe cineva prin împrejurul uneia. Și totuși am senzația că mi-ar plăcea să locuiesc aici. În mijlocul naturii, dar totodată al unui nivel de civilizație la care nu îndrăznesc să sper că vom ajunge vreodată.
Drumul spre camping a fost spectaculos în sine. Jocurile norilor, fiordurile care ni se arătau nepăsătoare, ca și cum frumusețea lor ar fi normală, deloc ieșită din comun. Noi însă știam mai bine.
Din Andalsness am încercat să facem un traseu ce se vroia a fi de 3 ore maxim, cu o urcare abruptă spre un punct de belvedere. Ploaia însă ne-a descurajat iar Victor tot nu vrea să stea în marsupiu unde ar fi fost mai protejat. Așa că ne-am mulțumit cu un punct de belvedere de pe drum și am făcut cale întoarsă spre camping. Seara s-a încheiat cu râsete și gângureli, în timp ce afară ploua mocănește.
