Seara și dimineața e liniște în fiordul Geiranger. Vapoarele se opresc iar turiștii fie au plecat mai departe, fie se așează în campinguri și hoteluri.
Campingul nostru se află pe malul apei iar eu fac ce fac și revin cu privirea spre ea. Parcă mi-e teamă că o să dispară, că o să se schimbe ceva și n-o să mai fie la fel de frumos. Sau mai degrabă știu că timpul e limitat și vreau să memorez cât mai multe detalii.
Azi dimineață planul era să mergem cu vaporul prin fiord. De când am văzut prima oară întinderile de apă mi-a dorit să le explorez și de la nivelul ei. În mod normal însă ne-am fi speriat de preț, am fi dat înapoi și am fi compensat cu o explorare continuă la pas, încercând să simțim zona cât mai mult. Cum însă mobilitatea ne este limitată și vrem să explorăm cât mai mult chiar și așa, suntem nevoiți să compensăm plătind motorizarea.
Dacă inițial am fi vrut să mergem cu cel de la 09:30 (am făcut aseară o tură prin port și știam orarul), în realitate îl prindem cam la limită pe cel de 11:30.
Imediat ce pornim sunt fascinată de-a dreptul. Parcă de când am devenit mamă sunt mai sensibilă, că prea mă emoționează fiecare lucru. Iar frumusețea fiordului este greu de descris în cuvinte. Mă bucur să vedem de aproape cascade ca "7 sisters" sau vis-a-vis, "The Suitor", mă bucur de vântul rece care îmi bate în față, mă bucur de informația pe care o primesc în căști în timp ce privesc atent fermele vechi, acum nelocuite, sau stâncile ce ies falnice din apă.
Ora jumate, cât durează totul trece mult prea repede iar noi revenim în căsuța noastră de pe malul apei.
După masă, imediat ce se trezește Victor (copil odihnit = toată lumea fericită), pornim cu mașina inițial pentru ca apoi să o luăm la picior spre un punct de belvedere asupra fiordului. Am ales un traseu ușurel, pe curbă de nivel, care nici măcar n-ar trebui să ne ia prea mult (maxim o oră jumate). În loc de plimbarea de seară. Se vede treaba însă că nu prea ne place nouă platul pentru că facem ce facem și tot în sus mergem. Urcăm pe vale și deși ne dăm seama că nu e ce vroiam noi, nu ne mai întoarcem. Așa că pe măsură ce urcăm vedem noi munți, și mai falnici (că deh, suntem mai sus), și mai sălbatici și pictați în alte culori parcă. Și norocul nostru este că în final ajungem undeva, la cascada Storseterfossen. Supriza este că se poate coborî sub ea. Aflăm asta de la 2 turiști ce vin de acolo și pe care îi întreb eu ce e pe traseu în jos. Și bine fac, că era să plecăm fără să ne băgăm sub tone de apă ce cad cu o forță de speriat.
Cred că e prima oară când simt un nod în stomac și mai mai că nu m-aș duce. Daca rămân la distanță ce are? Îmi fac curaj însă și mă bag sub stânca de pe care curge apa învolburată. Cum ziceam, cam înfricoșător, nu-i de stat. Mă întorc repede lângă băieții mei. E frumoasă și mai de departe.
Coborârea o facem pe înserat, sub stropi de ploaie ce cad ușor. Ajunși la mașină explorez zona și găsesc ușor traseul pe care am fi vrut să mergem inițial. O potecă lată (l-aș numi drum de-a dreptul) pornește fără pic de diferență de nivel spre fiord.
Traseul pe care l-am făcut noi ne-a răsplătit și el însă și nu regretăm deloc timpul petrecut pe el. Gata, înapoi spre camping, mâine va fi o zi lungă.
