Inițial vroiam să mergem în Suncuius, dar imediat ce am făcut calculele ne-am dat seama că am petrece mai mult timp pe drum decât acolo, așa că am renunțat la idee. Nici Piatra Secuiului nu mi se părea o idee prea bună pentru că am fi mers doar în soare. Plus că m-am cam săturat de zona Rimetea. E atât de la îndemână încât am fost de prea multe ori pe-acolo.
Când m-am gândit la Cheile Turzii mi s-a părut perfect. Susurul apei care trece prin chei, răcoarea stâncii, totul părea de vis în imaginația mea. Realitatea însă s-a dovedit a fi diferită, extrem de diferită. În zilele călduroase toată lumea încearcă să se bucure de natură așa că orice loc verde accesibil și cunoscut este aglomerat. De la parcul central și Grădina Botanică din Cluj, până la Cheile Turzii, unde părea că se află cel puțin jumate din Cluj. Nu prea sunt eu fană mulțimi, iar de când cu Victoraș am observat că atunci când plânge nu neapărat plânsul lui îmi creează o stare de disconfort (pentru că de regulă știu care e problema) cât faptul că deranjează sau atrage atenția plânsul lui. Și nu trebuie să fiu în mijlocul cheilor, așteptând să treacă lumea pentru a putea înainta, ci pățesc asta și în parc. Când plânge (și are plămâni nu glumă) mi se pare că toate privirile sunt ațintite spre mine. Probabil că mai trebuie să treacă o perioada de timp ca învăț să ignor senzația.
Plimbarea a început liniștit, cu un somn adânc, pentru ca apoi să ajungem în situația de care vă povesteam, cu plânsete. S-a trezit și îi era foame. Așadar ne-am abătut de la potecă imediat ce am putut, am găsit un loc cât de cât comod în apropierea râului și stăteam relaxați de povești. Când deodată, simt ceva pe mine. Mă uit spre picior unde simțeam umezeala și îl văd: un șarpe de-a dreptul imens care trecea peste piciorul meu. Am sărit instant și am urlat cât m-au ținut plămânii. Culmea că Victor nu a părut afectat de situație, era doar suprins că i-a fost întreruptă masa. Dar senzația aia de umezeală și spaima pe care am tras-o au fost groaznice. Mi-a luat ceva timp să reușesc să nu mă mai gândesc la ele.
După întâmplarea asta care a scos ziua din banal, mare lucru nu s-a mai întâmplat. Am fi vrut să ne întoarcem pe sus, dar am decis să facem cale întoarsă totuși. După vreo 2 ore eu eram deja epuizată de la căldură și efort. Probabil că își spun cuvântul și nesomnul alături de faptul că nu au trecut decât 17 zile de la naștere, eveniment care m-a adus într-o stare de epuizare cum n-am mai simțit până acum.
Cu toate astea plimbările îmi prind extrem de bine. Mi-a lipsit natura și abia aștept de fapt să o pot savura din nou. Pentru că mi-am dat seama că ăsta e unul dintre marile avantaje ale unei condiții fizice bune: te poți bucura mai mult și de mai multă natură deodată.
