A trecut un an de căsnicie. Aș putea spune că a zburat, însă când mă uit la cât de multe am realizat, dimpotrivă, îmi pare că a fost destul de lung. Căsătoria este atât de importantă pe cât o faci tu să fie. Pentru unii nu schimbă nimic, pentru mine însă a fost ceea ce ne-a transformat într-o familie. Sărbătorim deci un an de când ne-am luat angajamentul unul față de celălalt că nu avem nevoie de nimeni altcineva pentru a fi fericiți.
A venit momentul mult așteptat. Mă pot reapuca de sport. Sâmbătă am fost la prima mea alergare. Ar fi trebuit să mai aștept, nu aveam în plan să fac asta de fapt. Dar când am văzut că e seară și încă am energie, mi-am imaginat pentru o clipă cum ar fi să alerg și eu pe poteca din parc pe care aleargă în fiecare seară zeci de oameni. Oameni pe care eu îi urmăresc cu privirea în timp ce îl plimb pe Victor. Și n-am mai putut. Am plecat!
În ultima perioadă drumețiile noastre au scăzut în intensitate și volum. E ciudat. De obicei încercăm să fugim de rutină, de cotidian, să evadăm în natură. Dar acum viețile noastre s-au schimbat. Încercăm să creem o rutină. Momentan una nu prea complicată, care să poate fi urmărită de Victor. Dar cu timpul vom adăuga rutinei alergarile din timpul săptămânii, drumețiile din weekend și sperăm și concediile.
Inițial vroiam să mergem în Suncuius, dar imediat ce am făcut calculele ne-am dat seama că am petrece mai mult timp pe drum decât acolo, așa că am renunțat la idee. Nici Piatra Secuiului nu mi se părea o idee prea bună pentru că am fi mers doar în soare. Plus că m-am cam săturat de zona Rimetea. E atât de la îndemână încât am fost de prea multe ori pe-acolo.
Au trecut mai bine de 3 ani de când vă povestim despre călătoriile noastre în munți. În cele mai multe grupe din țară am ajuns mai mult decât o dată. Uneori primesc întrebarea: e vreun munte în țara asta pe care nu l-ai văzut? Răspunsul este invariabil: da! Încă nu am ajuns de exemplu în Parcul Național Buila-Vânturarița și am auzit doar cuvinte de bine despre sălbăticia lui.
Când eram mică eram printre copiii ăia care nu merg mai niciodată în tabere sau excursii. În special în liceu îmi doream atât de mult să iau și eu parte la excursiile de weekend de prin țară, când plecau elevii din mai multe clase cu autocare imense și vizitau obiective turistice de care eu auzisem doar. Am suferit mult din cauza asta și cred că asta și explică dorința mea de a pleca non-stop de-acasă acum. Dorința pe care poate ați observat că mi-o satisfac din plin.
