Unele zile sunt pur și simplu mai bune ca altele. În unele zile mă regăsesc în mijlocul pădurii de un verde crud , alături de 2 copii care dorm duși, vorba puștiului, iar eu cu Rareș povestim în timp ce ne întoarcem agale spre mașina. Astea sunt zilele care ne umplu tolba cu amintiri și sufletul cu bucurie.
Carantina noastră nu a fost foarte diferită de viața anterioară. Ba chiar a venit într-un moment în care am făcut tranziția la nouă formulă iar prezența lui Rareș acasă ne-a ajutat. Partea grea a fost rutina care s-a instaurat și în weekenduri de data asta. Dacă altă dată ieșeam puțin din monotonie, acum nu am mai putut.
Bună Oana. Pentru început spune-ne câteva cuvinte despre tine, pentru ca cititorii să te cunoască.
Salut. Sunt mama a 3 băieți cucuieți, designer de interior si artist. Îmi plac lucrurile frumoase în toate formele posibile. Îmi doresc ca și copiii mei să trăiască înconjurați de frumos, de locuri minunate și oameni surprinzători.
Dragă mamă,
Iubești natura, iubești muntele dar îți iubești copiii mai presus de orice. Te lupți să găsești un echilibru în viața tumultoasă și simți deseori că ai pierdut controlul. Uneori ți se pare că natura face parte din trecutul tău și te întrebi dacă va reveni în prezent. Visezi la mirosul de pământ și frunze, la senzația pe care o ai atunci când pui mâna pe stâncă sau pe trunchiul unui copac. Îți amintești de zilele lungi de vară petrecute altă dată numai pe creste și te întrebi când le vei revedea.
Apoi privești în ochii pruncului tău în timp ce vine spre tine, te îmbrățișează și te pupă. Savurezi diminețile de weekend, în care faceți clătite împreună și ascultați muzică. Te bucuri de fiecare cuvânt nou pe care îl pronunță, de fiecare idee care te miri de unde îi vine, de fiecare zi în care e sănătos și chiuie de fericire. Atunci simți că toată munca nu e în zadar, că împreună cu partenerul tău creșteți un copil fericit, fără nici o grijă, care ia fiecare zi la rând și o trăiește la maxim.
Și îți dai seama că ai putea să înveți și tu câte ceva de la el. Îți aduci aminte de cum e să ieși la o plimbare fără să ai un scop anume, fără să conteze dacă ajungi undeva sau nu. Scopul este plimbarea în sine. Îți aduci aminte de cum e să râzi de fericire din toată inima, să plângi ca și cum lumea s-ar sfârși atunci când te supără ceva, dar să poți să treci peste imediat ce te-ai descărcat. Îți amintești de faptul că timpul e o invenție a adulților și că se poate trăi fără să știi cât e ceasul. Poți să dormi atunci când îți este somn, să mănânci când îți e foame și în rest să te joci. Învățatul poate fi joacă și fiecare reușită un motiv de fericire.
Și apoi când revii cu gândul la natură, te întrebi dacă te vei mai bucura vreodată de ea ca înainte. Poate că își va fi pierdut din farmec acum că ai cunoscut frumosul și iubirea într-un fel nou și absolut. Sau poate că timpul petrecut departe unul de celălalt îi va da o strălucire nouă.
Oricum ar fi, dragă mamă, nu dispera. Va veni momentul când reîntâlnirea va avea loc. Atunci, te rog scrie-mi. Vreau să știu cum a decurs totul și ce sentimente te-au încercat.
Te îmbrățișez,
O altă mamă iubitoare de natură.
E ceva în sufletul meu care mă împinge să mă închid în mine, să mă uit mai mult în interior, fără a da în exterior. Poate că e sarcina aflată pe final, sau poate că resursele mele sunt direcționate spre Victor acum (și probabil că mult timp de-acum înainte). Cu toate astea aleg să ignor sentimentul ăsta și să scriu. Să scriu ca și cum aș citi doar eu rândurile astea, ca și cum mi-aș depăna gândurile într-un jurnal uitat apoi într-un sertar.
Visam la o vacanță cu autorulota de ceva timp. Drept dovadă că am plătit întreaga sumă din octombrie anul trecut, pentru august 2019. Asociam ideea de autorulota cu o libertate asemenatoare cu cea a nomazilor. Voiam să putem fi cât mai aproape de natură în timp ce călătoream cu un copil mic și asta mi se părea opțiunea ideală.
După Dolomiți ne-am îndreptat din nou spre munte, de data asta de partea cealaltă a graniței, în Austria. Văzusem cândva în timpul verii câteva imagini la Carmen, care participase la Grossglockner Ultra-Trail și când am văzut cât de aproape e de unde ne aflăm (adică la un somn de amiază distanță, versus o bucată de noapte), am știut că ne vom îndrepta într-acolo.
În prima zi petrecută în munți, atât eu cât și Rareș eram în extaz. Respiram aerul curat, priveam în depărtări și ziceam: “aici e de noi!“. Rareș se tot mira de ce am stat atât de mult la mare, iar eu încercam să las totul în urmă și să memorez fiecare detaliu al peisajului ce mi se arăta. Jocul de nori era în toi, iar undeva în apropiere câteva marmote ne studiau precaute. În sfârșit eram în concediu.
