După Slovenia a urmat o oprire la mare. Când ne-am făcut itinerariul am vrut neapărat să includem în vacanța noastră și câteva zile la mare. Știam din auzite că toți copiii iubesc marea și nisipul și că le face bine aerul de acolo. Și cum Victor nu mai văzuse marea până acum, am decis că ăsta e un moment bun
În fiecare an rododentronii ating apogeul în jurul zilei mele de naștere. Și în fiecare an îmi doresc atât de mult să îi văd. De fapt, până anul trecut nici nu mi-am pus problema să NU îi văd. Dar dacă anul trecut am sărit și Retezatul (sufletului meu, după care tânjesc tare acum), anul ăsta ne-am propus să vedem munții pe care îi iubim cel mai mult. Și am început cu Rodnei, răspunzând cu da la invitația lui Simi.
Am plecat vineri din Cluj fără să știm ce ne așteaptă. Urma să petrecem weekendul alături de oameni pe care nu îi cunoașteam dinainte, dar de care intuisem că o să-mi placă. Când m-a întrebat Dorin dacă vrem să urcăm și noi cu ei Transfăgărășanul pe biciclete, i-am răspuns da fără ezitare. Și bine am făcut.
Vineri se anunța vreme perfectă, făcuserăm un plan să îl lăsăm pe puști cu bunicu’ și să facem o tură doar noi. Asta nu s-a întâmplat niciodată până acum, ne și miram ce noroc a dat peste noi. Noroc că nu m-am entuziasmat prea tare pentru că primăvara nu a urcat la altitudini prea mari și peisajele alpine nu prea mă încântă în periodata asta pentru că nu au nici o șansă în fața verdelui crud de la altitudini mai joase.
Undeva printre colinele Transilvaniei, aproape de Mediaș, într-o fundătură, unde semnalul la telefon nu a ajuns încă, se află satul Alma Vii. Aici pare să fie locul unde s-a inventat expresia “timpul s-a oprit în loc“. Sătenii își văd de ale lor, fără a părea însă că au prea multe de care să-și vadă.
Încă puțin și face primul lui an, un an de când a venit în viețile noastre. Și cum e prea important momentul pentru noi, nu îl pot lăsa să treacă fără să îl marchez și aici, pe blog. Încerc deci să îmi iau timp pentru a mă gândi la ce a însemnat anul ăsta pentru mine și îmi iau misiunea de a nu reitera clișeele clasice, chiar dacă probabil sunt valabile majoritatea și în cazul meu.
Stau pe colțarul din livingul căsuței ce ne este gazdă pentru 2 zile. Înainte să încep să vă povestesc despre lemnele care trosnesc în vatră, arunc o privire spre foc. Ah, stai, s-a stins! Rareș, nu mai avem foc! O să murim de frig la noapte … Cu mișcări leneșe se ridică să rezolve problema. Gata, acum că atmosfera este din nou propice scrisului, pot începe povestea weekendului nostru.
